Poveste despre Maturizare

A fost odată ca niciodată, demult, demult, o pădure străveche. Acolo trăia un călugăr. Era retras de mulți ani în singurătate, căutând răspunsuri la întrebări vechi de când lumea. Singurul său companion era Dragonul de Aer… poate vă amintiți de frații lui, Dragonul de Foc, înțeleptul din povestea cu Markus, și cel de Gheață, din povestea gemenilor….. În vreme ce Călugărul nostru medita, se ruga sau se ocupa de diverse treburi, Dragonul zbura, nevăzut, printre oameni, căci avea acest dar, și afla ce se mai întâmplă prin lumea mare. Într-o zi, Dragonul s-a întors, ca de obicei, zburând ca o boare de aer cald printre vârfurile copacilor.

– Ce vești mai ai pentru mine, Dragonule? îl întrebă călugărul, singurul om care îi putea simți prezența.

– Nu prea multe, răspunse Dragonul, stând cu botul pe labele din față și aducându-și coada lângă el, ca o pisică leneșă, la gura sobei. Oamenii sunt cu ale lor, așa cum îi știi. Nu s-a schimbat nimic.

– Eu m-am schimbat, zise călugărul.

– Ești om, chiar de ar fi să înveți să zbori, tot nu îți poți schimba natura.

– Ei bine, eu îți spun că m-am schimbat.

– Știi că țin la tine, nu? spuse Dragonul ca la începuturile relației lor, când îi vorbea de sus, convins fiind că oamenii nu sunt foarte inteligenți, în timp ce turuia ca o pisică alintată. Ești singurul meu tovarăș în acest pustiu. Îmi place cum vorbești, cum gândești, dar ești așa înțelept și senin pentru că ai plecat de lângă semenii tăi. Dacă te-ai întoarce la ei, ai reveni la vechile tale metehne.

– Te înșeli, Dragonule. M-am schimbat. Am renunțat la lucrurile care le întunecă oamenilor judecata: am renunțat la dorințe efemere, la așteptări din partea mea și a celorlalți. Cu adevărat m-am schimbat și nimic nu mă mai face să sufăr acum.

– Păi, spuse Dragonul, pe tonul lui viclean, șerpuindu-și corpul mai aproape de călugăr, întoarce-te la familia ta. Nu cred că reziști două ore. Ha! Ha!

– Sunt pregătit să mă întorc printre oameni, Dragonule. Doream să mă întorc tocmai pentru a-i învăța, pentru a le împărtăși gândurile și învățăturile mele.

– Bine, răspunse Dragonul, să vedem! Chiar eu te voi duce dimineață la vechea ta casă.

Zis și făcut. A doua zi, în zori, Dragonul îl luă în zbor și îl lăsă chiar în curtea casei părintești. Vestea sosirii sale neașteptate făcu înconjurul sătucului și toți veniră să îl vadă, cu mic, cu mare. Se organiză chiar și un ospăț, în cinstea sa. Oamenii mâncau încet și liniștit, ascultând învățăturile Călugărului. El vorbea calm, pe tonul lui grav și așezat, pe care mulți îl găseau sobru și autoritar, demn de un om luminat… Vorbea ca un om care se așteaptă să fie ascultat…

– Hei, Alexei, se trezi unul dintre meseni (era unul dintre verii lui), strigându-l pe Călugăr pe numele lui vechi, pe care îl purta înainte de a deveni sihastru. Mai ții minte când eram mici și furam mere din grădina lui Sapator?

Călugărul se simți un pic încurcat. Nu își mai amintea multe din copilăria sa.

– Tiii, voi erați hoții de mere? strigă Sapator. Cine ar fi crezut că niște neisprăviți ca voi vor ajunge oameni mari? Auzi, acolo, unul primar și celălalt un om sfânt!!!

– Da, Alexei, spuse vărul său, mai îmbujorat și mai însuflețit, decât înainte. Îți mai amintești? Nu mai apucai să mînânci, tu, merele, că erai mic, te băteau toți și ți le furau! (să fi fost vreo notă batjocoritoare în glasul lui?!). Și erai mereu răcit… te împiedicai în haine…. Îți amintești că primeai hainele fraților mai mari și îți erau tot timpul lungi, nu? strigă el și mai tare, întorcându-se astfel încât să audă tot satul că acest mare înțelept nu fusese doar ușor de bătut în copilărie, ci mai fusese și mereu răcit, se împiedica în haine …

Dragonul, nevăzut de ceilalți meseni, îi râdea în ureche Călugărului. Acum înțelegea el testul pe care trebuia să îl treacă…

– Hai, lăsați poveștile astea, spuse bătrâna mamă a Călugărului, ca să-l apere. Mai vrei niște linte, Alexei? îl întrebă, aplecându-se și mângâindu-l pe cap, așa cum făcea când el era mic și se întorcea acasă după vreo zi aventuroasă…

Deodată, Călugărul începu să râdă. Cascadele de hohote de râs continuară multă vreme.

– Dacă ce îmi spuneți este adevărat, înseamnă că am avut o copilărie fericită, le spuse el mesenilor, într-un final, și am fost ceea ce trebuia să fiu atunci. Acum, am crescut, însă, și sunt ceea ce trebuie să fiu acum.

Sunt mândru de tine, Alexeeei, auzi, el, o șoaptă vicleană, care îl făcu să surâdă. Călugărul vedea, în colțul ochiului, furișarea Dragonului, care făcea giumbușlucuri prin aer. Oamenii credeau că s-a stârnit o furtună, neștiind ce oaspete important a mai fost cu ei la masă.

 Sursa foto: dragons-world.wikia.com

Povestea Cumpătării Maestrului

A fost odată ca niciodată, în vremuri îndepărtate, o școală a luptătorilor. Pe atunci oamenii nu aveau de ales între prea multe meserii, așa cum este în timpurile noastre, dar luptătorii se bucurau de un respect deosebit, așa cum este și acum, de altfel. Toți părinții visau să aibă un fiu acceptat de acea școală, iar tinerii se antrenau ani de zile pentru o șansă, căci programul era dur și disciplina de fier.

Unul dintre elevi, în special, era peste măsură de înzestrat. Apăruse de nicăieri, iar Maestrul îl alesese, acum câțiva ani, dintr-o mie. Ceilalți elevi îi spuneau Lupul, însă nu pentru că ar fi avut însușiri asemănătoare cu acest puternic animal, cât, mai degrabă pentru că era un singuratic (de fapt, la început chiar i se spunea Lupul Singuratic, dar, după un timp, rămăsese varianta prescurtată). Nu avea nevoie de nimeni, puteau trece zile întregi fără a vorbi cu cineva, și era mereu concentrat pe desăvârșirea tehnicii de luptă.

Dragă cititorului, ți s-a întâmplat, vreodată, să fii foarte bun la ceva foarte complex și dificil, incât din exterior, să pară că nu depui, aparent, niciun efort? Nici mie. Totuși, Lupul făcea parte din această categorie de persoane. Frustrant, nu?

Periodic, în școală se dădeau examene, adică, se desfășurau competiții între elevi, și se făceau clasamente. Erau perioade așteptate de toată lumea, căci cei mai buni ajungeau direct în garda imperială. Și acest lucru era o mare onoare…

Toți elevii doreau să lupte cu Lupul, din două motive: o dată, pentru că nu era nicio rușine să pierzi în fața lui (toți pierduseră, la antrenamente), și în al doilea rând, pentru că aceste meciuri erau cele mai populare. În câteva rânduri, oponenții lui rămăseseră cu niscaiva semne, în ciuda regulilor stricte, stabilite pentru a împiedica rănirea în timpul competițiilor. Acum erau ultimele antrenamente înaintea concursurilor, iar o parte dintre partenerii Lupului purtau, deja, semnele confruntării cu el, adică, ceva vânătăi, zgârieturi… De ce simțea, acest elev special nevoia să încalce, măcar puțin, regulile? Probabil că se plictisea, cine știe? Era frustrant ca totul să i se pară atât de ușooooor, încât nimeni să nu reprezinte, pentru el, o provocare. Sau, poate, devenise prea arogant… Cine știe?

Maestrul simți, totuși, nevoia să intervină, sub pretextul că dorea să le facă o demonstrație, alegându-l pe el, ca oponent. Bucuros, Lupul uită de oboseală și se pregăti pentru confruntarea mult visată. În secret, credea că doar un maestru poate fi un adversar potrivit pentru măreția și priceperea sa. Se pregăti îndelung, adăugând un plus de dramatism, în fața colegilor care păreau că uitaseră să respire, se concentră, își făcu o strategie de atac imbatabilă și se asigură că are o apărare de nepătruns. Totul era perfect în mintea lui și făcu prima mișcare: echilibrul, viteza și eleganța mișcărilor, precizia cu care mânuia armele, totul era captivant, fascinant. Toți îl priveau hipnotizați. Într-o fracțiune de secundă, însă, lupta luă sfârșit. Maestrul câștigase, iar tânărul luptător era învins, la picioarele lui.

Lupul era năuc. Modest, cumpătat, ca de obicei, Maestrul îi întinse mâna și îl ridică. Elevul tot nu își putea explica ce se întâmplase.

–Maestre, cum ai pătruns în apărarea mea de nepătruns?

Maestrul nu răspunse. Avea aceeași purtare cuminte, lipsită de îngâmfare, și aceeași  privire binevoitoare.

– E prima oară când cineva m-a învins. Și încă atât de ușor… Maestre, ai fi putut să mă zdrobești!

– A putea să faci un lucru nu înseamnă că și TREBUIE să-l faci, Lupule! îi spuse Maestrul (nici el nu își mai amintea numele adevărat al elevului său).

Sursă foto: http://www.deviantart.com/art/THIS-IS-YOUR-NEW-KUNG-FU-MASTER-270232021

 

Povestea Copilului Pierdut

A fost odată ca niciodată, departe, departe, un vechi domeniu. Stăpânii erau aristocrați, nobili adevărați, cum nu se mai găsesc în vremurile noastre. Dar, la un moment dat, mirajul unei vieți mai însuflețite îi determină să plece departe de tihna obișnuită, spre orașele mari ale lumii.

După mulți ani, tânăra stăpână se întoarse la vechea ei casă. Crescuse, era o adevărată domnișoară, cu siluetă fină, haine croite după ultima modă și se plimba, mergând afectat și studiat, cum se purta la oraș, prin curtea părăsită. Pasul o purta către aleile de demult, către lacul acoperit de mătasea verde și zăvoiul de unde se auzeau pe atunci, demult, cântecele păsărilor.

Deodată, privirea tinerei surprinse, ca prin vis, o făptură din trecutul ei. Oare privirea o înșela? Nu, căci o fetiță veselă se apropia de ea cu pas zglobiu, alintat, fără nicio grijă pe lume.

–Ești chiar tu? șopti tânăra femeie, ca pentru sine.

Își amintea atât de viu această fetiță, de parcă ieri s-ar fi despărțit, cu toate că nu se mai gândise la ea din momentul în care caleașca încărcată de bagaje trecuse poarta mare, metalică, acum ruginită. Cum era posibil să fie tot ea? Acea fetiță veselă, ignorantă față de reguli, sau ceea ce se numea “bună cuviință” în lumea bună, plină de sentimentul propriei importanțe, care nu avea nevoie de nimeni și își ajungea ei înseși, era personificarea fericirii…

Tânăra simțea un fior rece, căci acum își amintea cum, într-o zi, într-un moment anume, ceva se schimbase. Și atunci preferase să părăsească fetița aceea și să nu se mai gândească la ea. Acum aproape că nu suporta să o privească din nou. Se așeză jos, pe o piatră și încerca să își înghită plânsul. De obicei nu plângea ușor, dar acum nu se putea controla. Simțea că lacrimile au stat ascunse în toți anii aceștia, cuminți, transformate în pietre, sedimentându-se, încet, în sufletul ei, ca un relief straniu…

– Da, eu sunt, îi spuse fetița.

–Îmi pare atât de rău… se căznea tânăra să-i spună.

Plânse minute în șir, viu și brutal, căci ce altceva ar fi putut face, când deznădejdea, bine ascunsă până acum, oprimată, ca un arc ținut sub presiune, găsise ocazia de a se elibera, răzbunându-se, parcă, pentru toți acești ani?

–Mai ții minte ziua când am vrut să prind vântul într-un borcan? întrebă fetița. Un simplu borcan furat de la bucătăria casei tale? Ce nostim a fost! Și ce idee! Să prinzi vântul într-un borcan, ca și când ar fi o biată insectă! Dar atunci credeam că orice e posibil!

–Da, asta a fost cu puțin timp înainte de, știi tu, întâmplare…

-Da...

Stăteau tăcute, acum, una lângă alta. Fetița îi spuse:

–Să știi că nu sunt supărată pentru că ai plecat. Ce altceva ai fi putut face?

–Ceva, nu știu, ce! răbufni tânăra.

–Tu, îi spuse fetița cu blândețe, nu ești singura care s-a întors. Unii au venit mânați de dor, alții nu au avut încotro…La urma urmei, ceea ce pierzi sau îți este furat se întoarce la tine, mai devreme sau mai târziu, murmură ea. Hei, mi-a venit o idee! Hai să inventăm un limbaj secret, pe care să îl știm doar noi două! Cum am putea spune când suntem obligate să mâncăm broccoli? Încă urăști broccoli, nu?

Tânăra se ridică, își așeză puțin hainele, și luă mâna fetiței în mâna sa. De data asta nu mai renunț la tine, făcu ea o promisiune. Pășeau amândouă încet, spre curtea domeniului, prin aerul proaspăt, înviorat de cimiliturile fetiței.

 E un sentiment minunat să te simți reîntregit, se minunau ele. Acum știau că vor fi mereu împreună, tânăra și fetița care, primăvara, purta coronițe din vlăstari și flori cu miros amețitor și intoxicant de viață, iar vara, cununi din spice și flori de mac, dar, mai presus de toate, purta steluțe în ochi, indiferent de anotimp…

 Sursa foto: http://www.pinterest.com

Povestea Însoțitorilor Dezolanți

Se spune adesea că fuga este rușinoasă, dar sănătoasă…

A fost odată ca niciodată, un cătun. În acele vremuri de demult, obiceiul locului era ca toți tinerii să plece câte un an de acasă pentru a învăța o meserie și, de ce nu, pentru a vedea lumea. Așa cum se mai întâmplă, uneori, unele obiceiuri se mai pierd, căci nu toți tinereii erau dispuși să-și părăsească familiile, și nici toate familiile să își lase copiii să plece în lumea aceasta mare și, uneori, plină de pericole.

Dar nu și Ari, care abia aștepta ocazia de a se descoperi într-o călătorie pe care și-o imagina minunată. Căci fratele lui mai mare fusese plecat, peste mări și țări, devenind marinar, iar la întoarcere venise, în dar, cu o pasăre minunat colorată, un papagal care mai și vorbea, pe deasupra. Îl numiseră Croco, care era un nume foarte original pe atunci. Astfel încât, după ce se sfătui cu părinții și avu încuviințarea lor, Ari se pregăti de plecare.

Cei trei prieteni ai lui din copilărie nu aveau gânduri de plecare, ba chiar încercară să-l convingă că e o idee foarte proastă să-ți părăsești căminul, și să pleci fără țintă, în lumea largă. Cu toate acestea, în ziua dinaintea plecării, îl anunțară că-i vor face onoarea de a-l însoți. În acest fel, nici nu plecau singuri pe lume, dar nici nu se expuneau ridiculizării celorlalți săteni care țineau la acest obicei.

A doua zi, dimineață devreme, Ari aștepta cu bocceluța pregătită și Croco pe umăr, căci erau nedespărțiți. Și aștepta, și aștepta, și aștepta… Ca niciodată, tovarășii săi întârziară mult. Dar cum omul poate întârzia, însă timpul, nu, pe la ora prânzului ceata se urni din loc.

Spre seară, cei patru tinerei ajunseră într-un sat vecin, aproape. Pe când ceilalți tovarăși se odihneau într-un șopron, Ari vorbi cu un fierar să îl ia ca ucenic și să îl învețe meserie.

–Fierar, Ari? E o meserie urâtă! spuseră prietenii lui.

Dar lui nu îi păsa. Zi de zi mergea la lucru și învăța lucruri noi: să îmbrace ușile și porțile în fier, să prindă scândurile în cepuri, să potcovească, să fixeze osii, să folosească forja și câte și mai câte. Era isteț și prindea iute meserie.

– Bietul, Ari! spuneau tovarășii lui când credeau că doarme. Se străduiește el, dar degeaba. Fierarul cred că îl ține din milă. Nu i-a zis trei vorbe de când s-a angajat la el. E prietenul nostru și e băiat bun, dar degeaba! E inutil….

–Degeaba, degeaba! Inutil! se auzea glasul lui Croco de dimineață până seara.

Ari începuse să se simtă apăsat de neîncrederea confraților și îi rugă să înceteze, dar, ce să faci? Hoțul jură și iar fură! Abia acum începea să regrete că nu plecase singur, așa cum dorise, dar așa e în viață: uneori înveți să folosești scutul după ce ai fost rănit.

Trecuseră, deja, câteva luni și Ari se gândi să plece de la meșterul lui și să învețe meserie în altă parte. Meșterului îi păru rău, căci, deși nu vorbea mult, îi recunoștea calitățile acestui tânăr. Ari își anunță tovarășii că vrea să plece, iar aceștia erau cu toții de acord că nu mai avea sens nici pentru ei să mai rămână într-un loc atât de plictisitor.

Ca și prima dată, îi rugă să se trezească devreme, cu gândul secret să plece fără ei dacă întârziau, ca data trecută, căci i se urâse să asculte mereu cum îl compătimeau și criticau. Ascultându-i, începuse să își simtă și sufletul greu și bolnav, pe lângă oboseala trupească. Numai că, ce să vezi? Surpriză! La doar două ceasuri după miezul nopții, tovarășii îl treziră pe Ari, declarând că sunt gata de plecare și că el e în întârziere, de data asta. Ce poți să faci? Unii sunt atât de abili, încât îl judecă și pe necuratul și îl scot dator.

Pe seară, după o zi istovitoare de mers, cei patru tovarăși ajunseră într-un alt sat. Imediat, Ari găsi un alt meșter care făcea armuri pentru luptători. Chiar de a doua zi de dimineață, începu să lucreze. Îi plăcea nespus să ajute și să învețe să facă pieptare, cămăși cu zale, glugi.

– Ai grijă, băiete, că de armurile acestea depinde viața unor viteji! Să nu faci treabă de mântuială! se burzuluia meșterul la el toată ziua.

Meșteșugul era greu, dar Ari se străduia să învețe și să lucreze repede și bine. Noaptea îi era cel mai greu, căci, în loc să se odihnească în liniște, tovarășii îi tot repetau insultele meșterului cu mențiunea că, dacă ar fi în locul lui, ei sigur ar fi tratați cu demnitate. Se prefăcea că doarme, doar ca să îi facă să tacă, dar, aceștia continuau și în lipsa lui:

– Ați auzit ce i-a mai zis și azi? Lasă că și meșterul ăsta e prea sever, dar nici Ari nu prea le are cu meseria.

Iar a doua zi, colac peste pupăză, Croco parcă îl pedepsea, căci, toată ziua țipa: Ari nu le are! Ari nu le are! Treabă! Mântuială!

Într-o zi, meșterul îl chemă la masă pe Ari:

– Hai, Ari, că am lucrat destul. Mâine vin cei de la castel să ia armurile și mai putem să ne tragem suflul de acum. Auzi, frumoasă pasărea ai, dar e prea rea de gură. Dacă ar fi a mea, i-aș lega ciocul. Și ei, și netrebnicilor ălora de tovarăși ai tăi. Toți oamenii de bine care i-au luat la muncă pe acei pierde vară s-au plâns de ei. Parcă ar fi domni. Dar când toți sunt domni, cine cară sacul? Slavă cerului că tu ești altfel, că nu știu cum mă descurcam.

– Dar de ce i-au mai tocmit la muncă?

– În ținutul nostru este o vorbă: Trebuie să dai, câteodată, o lumânare și dracului. Dar hai să nu ne mai gândim la rele, ci să sărbătorim căci merităm. 

Lui Ari nu îi venea să creadă că aude vorbe bune despre el. Se obișnuise atât de mult cu ocările…Dar într-o noapte, fără a spune nimic tovarășilor, căci își încheiase socotelile cu meșterul, plecă hoțește, luându-l doar pe Croco. Când răsări soarele, el era, deja, departe. Dar nu se opri, ci merse zile în șir, până când fu sigur că tovarășii nu îl vor găsi, căci folosise doar drumurile ocolite. Din când în când, se mai auzea glasul lui Croco:

– Degeaba! Inutil! Ari nu le are!

În satul unde se oprise, meșterul care îl primise pe Ari era bun ca pâinea caldă. Era prima dată când Ari se simțea ca acasă. Până și Croco uitase vechile cuvinte și învățase altele: Bravo! Bravo! Treabă bună!

Se spune adesea că fuga este rușinoasă, dar sănătoasă…Poate că vă întrebați de ce Ari își luase papagalul cu el, deși până și meșterul de dinainte, cel rău de gură, se săturase de vorbele nesuferite ale păsării și se oferise (în glumă, sau, cine știe, poate în serios?) să îi lege ciocul. Peste ani și ani, Ari mărturisea faptul că Croco i-a fost înger păzitor, făcându-l să-și dea seama că ajungi să crezi orice despre tine, dacă îți este repetat suficient de des. Croco a trăit mulți ani și a mai învățat cuvinte noi: Tata! Tata! Drag Ari! Dar să fim discreți de acum încolo, căci ce a fost folositor să arătăm, am arătat…

 Sursa foto: http://www.absolutearts.com

Povestea Înțelepciunii Dragonului de Foc

A fost odată ca niciodată, o veche cetate, învecinată cu Țara Magiei. Zilele treceau lent, una câte una, căci era un loc unde nu se întâmplau lucruri deosebite. Unii ar fi găsit traiul locuitorilor cam plictisitor, și mulți dintre aceștia, fie că își dădeau seama sau nu, căutau să-și umple timpul cum puteau, așteptând ca ceva deosebit să se întâmple. Dacă nu se întâmpla ceva deosebit, orice nimic era, oricum, comentat și discutat și nimeni nu scăpa de gura lumii.  

Markus era unul dintre locuitorii cetății. Comparativ cu ceilalți, trecea drept un tip înzestrat cu anumite calități, deși nu se știe exact cum se ajunsese la această concluzie, de vreme ce nu se remarcase cu nimic, la fel ca restul. Probabil că aura sa de individ neobișnuit venea de la faptul că se trăgea dintr-o stirpe veche și că unii dintre înaintașii lui câștigaseră o serie de turniruri și se remarcaseră prin fapte de vitejie. Dar și el stătea, așteptând ca zilele să treacă, cu speranța că Mâine va aduce ceva nou, provocator, care să-l scuture din plictiseală și rutină.

Și, curând, apăru un astfel de prilej. De dimineață era forfotă în mica cetate. Dragonul de Foc, care sălășluia într-un munte din apropiere, se trezise, după câteva sute de ani, și pârjolise un lan. De fapt, era doar un teren lăsat pârloagă, dar oamenii mai au și tendința de a exagera amenințările și daunele, din cine știe ce motive. În acest caz, motivul era legat de menținerea imaginii sociale a celor doi soți care stăpâneau acea bucată de pământ, leneși, de altfel, căci nu o lucraseră dar care, povesteau, acum, printre lacrimi, cum că, din cauza ticălosului de Dragon, rămăseseră în sapă de lemn, și, culmea! toți îi credeau, chiar dacă trecuseră pe lângă pârloagă de atâtea și atâtea ori și văzuseră în ce stare de neglijare era. Dar, la urma urmelor, nimeni nu are dreptul să încalce proprietatea cuiva, nici măcar o ființă mitică, precum Dragonul.

Toți băietanii alergau, strigând, prin toată cetatea, clopotele se porniseră, sunând cu furie, sau, mai degrabă, cu panică, și cetatea arăta ca un furnicar. Markus nu înțelegea prea bine starea de alarmă care se instaurase în pașnica cetate, căci Dragonul de Foc nu atacase niciodată orașe, sate, ba chiar se ferea de oameni. Dar, hotărât lucru, oamenii aveau ceva de împărțit cu Dragonul, căci oficialii cetății hotărâseră ca bărbații care puteau ține o armă în mână să se organizeze în cete și să atace bârlogul acestuia (pe motiv că se simțeau amenințați sau, din plictiseală, poate).

–Haide, Markus! Mergi cu noi să îi facem de petrecanie dihaniei? îl întrebă un vecin.

– Dacă așa s-a hotărât, merg și eu.

– Da, așa s-a hotărât. Nu se mai poate așa ceva. Ori ea, ori noi! Dacă o vom învinge ne vom îmbogăți, iar de nu, va fi o poveste bună de spus nepoților!

– Eu nici măcar nu sunt căsătorit!

– Cu atât mai bine, Markus, vei fi în prima linie căci ai mai puțin de pierdut decât noi, restul! Ești un bun vecin!

 Și merseră, voinicii, către bârlogul Dragonului de Foc. Pe măsură ce se apropiau, micșorau, treptat, pasul, cu speranța secretă ca alte cete să le-o ia înainte și, văzând ce pățesc aceia, să poată avea timp să se protejeze, sau, să o spunem pe cea dreaptă, să se întoarcă din drum, pentru a lupta în altă zi. Ar fi putut merge împreună, ca o mică armată. Dar, tot în secret, fiecare credea că ceilalți vecini pe care nu îi cunoșteau îndeajuns, nu erau atât de buni luptători, ci doar niște simpli țărani sau negustori, și i-ar fi tras în jos. Nici membrii cetelor în care erau înscriși nu dovediseră, prin fapte, cine știe ce pricepere, însă noi, oamenii, avem, uneori, tendința de a înzestra pe cei cunoscuți sau asemănători nouă, cu fel de fel de calități, iar pe cei necunoscuți sau mai diferiți, cu fel de fel de defecte.

Dragonul dormea, liniștit, în peștera lui. Cetele mai rapide care intraseră, deja, în grotă, încercaseră să îl atace, dar solzii care acopereau tot corpul Dragonului erau o platoșă de nepătruns. Dragonul nici măcar nu se trezise din somnul lui adânc, ci se vedea, doar, cum, respirând adânc și liniștit, corpul lui se înălța și cobora ritmic, iar aburii fierbinți ieșeau prin nările uriașe. Oamenii își făcură o tabără în fața peșterii, așteptând dimineața:

– Băi, ce plictiseală! Dragonul chiar doarme?

– Da. Sforăie.

– Și ați încercat să-l treziți?

– Bineînțeles! Cum crezi că mi-am rupt furca? Dacă nu-ți place, încearcă tu!

– Păi, ție îți dă mâna să vorbești, că ai bani să-ți cumperi alte unelte. Eu, nu.

– Dacă ți-e frică să nu-ți strici jucăriile sau să-ți rupi vreo unghie, nu ai decât să te duci în peșteră să strigi: Buuuu! la urechea Dragonului! E foarte ușor să nu faci nimic și să îi critici pe alții! Sau să le pui cuvântul la îndoială!

– Fraților, hai să nu ne mai certăm între noi. Nu-i vina noastră că singurul Dragon din zona noastră e tare de ureche. Sau, poate este bolnav.

Și discutară voinicii, ore în șir, pe baza ipotezelor care mai de care mai tendențioase și, chiar insultătoare: ba că Dragonul era ramolit și că își pierduse vigoarea, poate chiar și memoria din cauza vârstei înaintate; ba că era prea orgolios și considera că este sub demnitatea lui să se coboare să lupte cu niște oameni simpli; cu toate că mare lucru n-a fost de capul lui, niciodată; mai degrabă soția lui, faimoasa Dragonesă era mai înfricoșătoare. Se înduioșau și se înfuriau pe măsură ce iscodeau fel de fel de explicații pentru lipsa de reacție a acestuia.

Deodată se auzi un muget, puternic precum tunetul și flăcări ieșiră din peșteră.

– Cine mă caută? strigă Dragonul.

Oamenii săriseră în picioare și alergau departe de pericol, nu înainte de a-l însărcina pe Markus și pe alți câțiva tinerei să le acopere retragerea. Până să iasă Dragonul de Foc din peșteră, Markus rămăsese singur.

– Da, spune ce vrei! strigă Dragonul încă o dată.

– Păi, eu am venit cu niște confrați…, zise Markus.

– Eu văd că ești singur.

– Da…, zise Markus, privind neliniștit în jur și constatând că așa era.

–Vrei să închiriezi peștera? Întrebă Dragonul.

– Să închiriez? Întrebă Markus. Cât ceri?

– Un bănuț de aur pe an.

– Și tu unde vei sta? Te mai întorci?

– Mă întorc în Țara Magiei să fiu mai aproape de frații mei. Peștera e bună, uscată, bine întreținută și spațioasă. Îți ceream mai mulți bani, dar zona nu e prea strălucită. Vecinii sunt gălăgioși, vorbesc și prin somn, sunt stridenți de-a dreptul; trag mereu clpotele, nu prea îngrijesc pământul: am alergii din cauza buruienilor, plus că auzul meu e mult prea fin ca să ascult de la kilometri întregi toate bazaconiile.

– Primesc, spuse Markus, gândindu-se că e un preț bun pentru pace.

Fericit că scăpase și de Dragon, și cu viață, fără vărsare de sânge, Markus se întoarse către casa lui, doar pentru a afla că cetele împrăștiaseră vestea morții sale și că, atât cei pe care îi cunoștea, cât și cei pe care nu îi văzuse până atunci, îi lăudau vitejia, cinstea și onoarea. Uluiți la început, toți locuitorii se adunaseră în jurul lui să-i asculte peripețiile.

– Păi, nu, Markus, un galben pe an e prea mult pentru peștera aia! Eu, unul, nu sunt dispus să plătesc, e jaf la drumul mare! spuse un vecin.

– De ce nu ai rămas, tu, să negociezi?

– Păi, e vina ta. Nu ne-ai anunțat că va fi o negociere. Știa cineva dintre voi că va fi o negociere? strigă vecinul, întorcându-se roată către ceilalți, căutându-le suportul.

– Așa e, Markus, nu a fost frumos că nu ai anunțat. Și apoi, e cu atât mai urât ce ai făcut, pentru că, dacă nu trezeam, noi, Dragonul, nu ai fi avut cu cine negocia. Tu vii, acum, cu aere de triumfător, să iei toți laurii, când a fost efortul conjugat al tuturor, mai ales al meu!

-Și al meu! Și al meu! se auziră ecouri.

– Eu mi-am rupt furca!

Întâmplător, regele cetății ascultase sfatul poporului și, luând cuvântul, se oferi să plătească chiria pentru peșteră și… furca (despăgubire!). Apoi, îl chemă pe Markus la el, sub privirile celorlalți locuitori, care nu erau prea binevoitoare, deși se străduiau să pară.

– Markus, ai făcut treabă bună acolo.

– Măria Ta, e ușor să negociezi cu cineva dispus să negocieze.

–De parcă n-aș ști! Am nevoie de oameni ca tine, Markus, și cred că și tu ai nevoie de o schimbare, spuse regele, privind în piață la oamenii care continuau să vorbească, în pâlcuri, cum că, doar datorită faptului că ei i-au propus lui Markus să meargă la vânătoarea de dragoni, acesta a reușit să se afirme. Iată, a ajuns în față regelui. Numai de nu i-ar uita când va ajunge vreun mare dregător, după câte au făcut pentru el!

– Să lucrez la palat, Măria Ta?

– Da, să fii consilierul meu, și poate, într-o zi, ginerele și urmașul meu la tron, zise Regele. La fel ca Dragonul, râse ușor Regele, mă gândesc să mă retrag, după atâția și atâția ani în care am avut incredibila onoare de a fi în slujba minunatului meu popor.

– E o mare onoare și pentru mine, Regele meu. Dar ce veți face, după retragere?

– De ce crezi că mi-am luat peșteră? șopti Regele.

Sursa foto: http: //isismasshiro.deviantart.com/art/Ember-dragon-291351389