Povestea Însoțitorilor Dezolanți

Se spune adesea că fuga este rușinoasă, dar sănătoasă…

A fost odată ca niciodată, un cătun. În acele vremuri de demult, obiceiul locului era ca toți tinerii să plece câte un an de acasă pentru a învăța o meserie și, de ce nu, pentru a vedea lumea. Așa cum se mai întâmplă, uneori, unele obiceiuri se mai pierd, căci nu toți tinereii erau dispuși să-și părăsească familiile, și nici toate familiile să își lase copiii să plece în lumea aceasta mare și, uneori, plină de pericole.

Dar nu și Ari, care abia aștepta ocazia de a se descoperi într-o călătorie pe care și-o imagina minunată. Căci fratele lui mai mare fusese plecat, peste mări și țări, devenind marinar, iar la întoarcere venise, în dar, cu o pasăre minunat colorată, un papagal care mai și vorbea, pe deasupra. Îl numiseră Croco, care era un nume foarte original pe atunci. Astfel încât, după ce se sfătui cu părinții și avu încuviințarea lor, Ari se pregăti de plecare.

Cei trei prieteni ai lui din copilărie nu aveau gânduri de plecare, ba chiar încercară să-l convingă că e o idee foarte proastă să-ți părăsești căminul, și să pleci fără țintă, în lumea largă. Cu toate acestea, în ziua dinaintea plecării, îl anunțară că-i vor face onoarea de a-l însoți. În acest fel, nici nu plecau singuri pe lume, dar nici nu se expuneau ridiculizării celorlalți săteni care țineau la acest obicei.

A doua zi, dimineață devreme, Ari aștepta cu bocceluța pregătită și Croco pe umăr, căci erau nedespărțiți. Și aștepta, și aștepta, și aștepta… Ca niciodată, tovarășii săi întârziară mult. Dar cum omul poate întârzia, însă timpul, nu, pe la ora prânzului ceata se urni din loc.

Spre seară, cei patru tinerei ajunseră într-un sat vecin, aproape. Pe când ceilalți tovarăși se odihneau într-un șopron, Ari vorbi cu un fierar să îl ia ca ucenic și să îl învețe meserie.

–Fierar, Ari? E o meserie urâtă! spuseră prietenii lui.

Dar lui nu îi păsa. Zi de zi mergea la lucru și învăța lucruri noi: să îmbrace ușile și porțile în fier, să prindă scândurile în cepuri, să potcovească, să fixeze osii, să folosească forja și câte și mai câte. Era isteț și prindea iute meserie.

– Bietul, Ari! spuneau tovarășii lui când credeau că doarme. Se străduiește el, dar degeaba. Fierarul cred că îl ține din milă. Nu i-a zis trei vorbe de când s-a angajat la el. E prietenul nostru și e băiat bun, dar degeaba! E inutil….

–Degeaba, degeaba! Inutil! se auzea glasul lui Croco de dimineață până seara.

Ari începuse să se simtă apăsat de neîncrederea confraților și îi rugă să înceteze, dar, ce să faci? Hoțul jură și iar fură! Abia acum începea să regrete că nu plecase singur, așa cum dorise, dar așa e în viață: uneori înveți să folosești scutul după ce ai fost rănit.

Trecuseră, deja, câteva luni și Ari se gândi să plece de la meșterul lui și să învețe meserie în altă parte. Meșterului îi păru rău, căci, deși nu vorbea mult, îi recunoștea calitățile acestui tânăr. Ari își anunță tovarășii că vrea să plece, iar aceștia erau cu toții de acord că nu mai avea sens nici pentru ei să mai rămână într-un loc atât de plictisitor.

Ca și prima dată, îi rugă să se trezească devreme, cu gândul secret să plece fără ei dacă întârziau, ca data trecută, căci i se urâse să asculte mereu cum îl compătimeau și criticau. Ascultându-i, începuse să își simtă și sufletul greu și bolnav, pe lângă oboseala trupească. Numai că, ce să vezi? Surpriză! La doar două ceasuri după miezul nopții, tovarășii îl treziră pe Ari, declarând că sunt gata de plecare și că el e în întârziere, de data asta. Ce poți să faci? Unii sunt atât de abili, încât îl judecă și pe necuratul și îl scot dator.

Pe seară, după o zi istovitoare de mers, cei patru tovarăși ajunseră într-un alt sat. Imediat, Ari găsi un alt meșter care făcea armuri pentru luptători. Chiar de a doua zi de dimineață, începu să lucreze. Îi plăcea nespus să ajute și să învețe să facă pieptare, cămăși cu zale, glugi.

– Ai grijă, băiete, că de armurile acestea depinde viața unor viteji! Să nu faci treabă de mântuială! se burzuluia meșterul la el toată ziua.

Meșteșugul era greu, dar Ari se străduia să învețe și să lucreze repede și bine. Noaptea îi era cel mai greu, căci, în loc să se odihnească în liniște, tovarășii îi tot repetau insultele meșterului cu mențiunea că, dacă ar fi în locul lui, ei sigur ar fi tratați cu demnitate. Se prefăcea că doarme, doar ca să îi facă să tacă, dar, aceștia continuau și în lipsa lui:

– Ați auzit ce i-a mai zis și azi? Lasă că și meșterul ăsta e prea sever, dar nici Ari nu prea le are cu meseria.

Iar a doua zi, colac peste pupăză, Croco parcă îl pedepsea, căci, toată ziua țipa: Ari nu le are! Ari nu le are! Treabă! Mântuială!

Într-o zi, meșterul îl chemă la masă pe Ari:

– Hai, Ari, că am lucrat destul. Mâine vin cei de la castel să ia armurile și mai putem să ne tragem suflul de acum. Auzi, frumoasă pasărea ai, dar e prea rea de gură. Dacă ar fi a mea, i-aș lega ciocul. Și ei, și netrebnicilor ălora de tovarăși ai tăi. Toți oamenii de bine care i-au luat la muncă pe acei pierde vară s-au plâns de ei. Parcă ar fi domni. Dar când toți sunt domni, cine cară sacul? Slavă cerului că tu ești altfel, că nu știu cum mă descurcam.

– Dar de ce i-au mai tocmit la muncă?

– În ținutul nostru este o vorbă: Trebuie să dai, câteodată, o lumânare și dracului. Dar hai să nu ne mai gândim la rele, ci să sărbătorim căci merităm. 

Lui Ari nu îi venea să creadă că aude vorbe bune despre el. Se obișnuise atât de mult cu ocările…Dar într-o noapte, fără a spune nimic tovarășilor, căci își încheiase socotelile cu meșterul, plecă hoțește, luându-l doar pe Croco. Când răsări soarele, el era, deja, departe. Dar nu se opri, ci merse zile în șir, până când fu sigur că tovarășii nu îl vor găsi, căci folosise doar drumurile ocolite. Din când în când, se mai auzea glasul lui Croco:

– Degeaba! Inutil! Ari nu le are!

În satul unde se oprise, meșterul care îl primise pe Ari era bun ca pâinea caldă. Era prima dată când Ari se simțea ca acasă. Până și Croco uitase vechile cuvinte și învățase altele: Bravo! Bravo! Treabă bună!

Se spune adesea că fuga este rușinoasă, dar sănătoasă…Poate că vă întrebați de ce Ari își luase papagalul cu el, deși până și meșterul de dinainte, cel rău de gură, se săturase de vorbele nesuferite ale păsării și se oferise (în glumă, sau, cine știe, poate în serios?) să îi lege ciocul. Peste ani și ani, Ari mărturisea faptul că Croco i-a fost înger păzitor, făcându-l să-și dea seama că ajungi să crezi orice despre tine, dacă îți este repetat suficient de des. Croco a trăit mulți ani și a mai învățat cuvinte noi: Tata! Tata! Drag Ari! Dar să fim discreți de acum încolo, căci ce a fost folositor să arătăm, am arătat…

 Sursa foto: http://www.absolutearts.com