Povestea unei singurătăți

13786287-Chinese-Girl-with-an-umbrella-the-pond-Stock-Vector-geisha-woman-japanA fost odată ca niciodată, demult, demult, în vremuri de mult apuse, o Zână, care avea puterea de a crea. Se spune că, plină de imaginație cum era, crease ființe, dar și obiecte însuflețite. Da, da! Crease obiecte care puteau gândi, simți și chiar vorbi… Era mândră de toate creațiile ei, și, din când în când,  trecea să le mai viziteze.

Într-o zi, întâlni una dintre primele ei opere, o umbrelă de toată frumusețea, dar mai ales, extrem de utilă când ploua cu găleata.

– Ce mai faci? întrebă Zâna.

Bine… răspunse Umbreluța. De fapt... mă plictisesc.

 E bine. Înseamnă ca vremea e frumoasă pe aici.

– Bine pentru cine? Întrebă Umbreluța. Nu fac decât să stau și să aștept. Mă plictisesc de moarte. De ce n-am putut fi și eu ceva important? Așa, sunt uitată într-un colț, de cele mai multe ori, și privesc oamenii care se grăbesc să-și petreacă timpul pe afară, simțindu-mă inutilă.

– Oh, îmi pare rău. Dar cu siguranță, atunci când plouă se bucură să te aibă în preajmă, spuse Zâna, gândindu-se cât de mult se înșelase, și cât de mult diferă Binele așa cum îl vedem noi, de Binele, așa cum îl văd alții.

– Da, dar nici atunci nu mă simt fericită. Tu ai fi fericită dacă cineva și-ar aminti de tine doar când are nevoie? Am o utilitate, e adevărat, dar am și eu sentimente, să știi!!! răspunse Umbreluța, înfoindu-se toată, de parcă începuse să bată vântul.

– Și ce aș putea să fac pentru tine, acum?

– Nu știu exact… Nu m-am gândit că cineva ar putea să facă ceva pentru mine…

Cu siguranță că a sta prea mult fie, în ploaie, fie, uitat, într-un colț, nu face bine cugetului și nici simțămintelor…

– Aș putea să te duc într-o țară ploioasă, unde prima grijă a omului ar fi să se protejeze de ploaie… Sau aș putea să te transform în altceva…

– Ai putea? Întrebă Umbreluța.

Nu se așteptase la aceste răspunsuri…  Tot gândindu-se la propunerile Zânei se întristase și mai mult. Cu siguranță că a sta prea mult, fie, în ploaie, fie, uitat într-un colț nu face bine nimănui… I-ar fi plăcut să fie mai utilă și mai agreabilă… Oare, dacă aș fi o poșetă? se gândea ea.

Dar tot cugetând, își dădu seama că cel mai mult îi plăcea să protejeze o persoană de ploaie, având cerul imens deasupra, chiar și așa, furios și plin de nori, cum era… Da, cerul! Asta îi plăcea cel mai mult!

– Mi-aș dori să fiu tot Umbrelă, dar să pot ieși afară chiar și când e soare… Să văd mai des cerul!

Zâna îi zâmbi, făcu un semn ușor cu bagheta, iar Umbreluța se transformă și se trezi într-o casă nouă. Noul ei veșmânt era din mătase și dantelă… Nu avu timp să se dezmeticească, fiindcă imediat, o tânără drăgălașă, îmbrăcată într-o rochie lungă și vaporoasă, se aplecă și o luă afară… Orice fată știa că la plimbarea de la prânz trebuie să te protejezi de soarele prea puternic… Acum, Umbreluța putea vedea cerul și când era albastru…  

Sursa foto: https://www.123rf.com/photo_13786287_chinese-girl-with-an-umbrella-the-pond.html

 

 

Anunțuri

Povestea destinului Prințului

sorceressA fost odată ca niciodată un mic și frumos regat, între lumea noastră și lumea magiei. Tot poporul era în sărbătoare, căci tânărul prinț urma să devină, în curând, rege. Singurul îngrijorat și temător era chiar Prințul. Se temea de puterea lui, dar, mai ales de puterea întâmplării, a magiei și a sorții. Nici un rege nu poate controla totul.

Prințul își simțea sufletul greu, frământat, nu mai dormea, nu mai putea mânca, nu mai găsea motive de veselie, gândindu-se mereu la locul lui în această lume. Sfătuindu-se cu doica lui, aflase că la granița cu regatul vecin trăiește chiar Soarta, cea care de la începutul lumii scrie, deopotrivă, povestea vieților mai marilor lumii, dar și a oamenilor simpli. Pe ascuns, părăsi palatul de unul singur și plecă în căutarea Sorții, pe care o vedea ca pe o femeie crudă, neclintită și înfricoșătoare. După multe căutări, găsi peștera în care trăia aceasta.

Era uimit de nenumăratele catastife, de frumusețea lor. Indiferent de poveștile scrise acolo, pentru împlinirea vieților înaintașilor și ale oamenilor care trăiau în acele timpuri, coperțile erau încrustate cu aur și nestemate, iar paginile erau scrise cu cea mai îngrijită caligrafie.

Soarta era o femeie, încă, tânără, dar nu îți puteai da ușor seama de asta. Îl primi cu eleganță și bunăvoință. La urma urmei, puțini aveau onoarea de a o privi în față, cu toate că toți oamenii o pomeneau, cu revoltă, dușmănie, sau, uneori, resemnare, în momentele lor cele mai grele: boala copilului, moartea cuiva iubit, pierderea bunurilor pământești sau a libertății, umilințe și dureri inimaginabile.

– Ce te frământă, tinere Prinț?

– Mi-e frică de ce urmează, spuse el. Am atât de multe decizii de luat și mi-e frică să nu fie doar o iluzie ideea că eu îmi hotărăsc destinul. Mă tem că e doar o poveste de adormit copiii. Nu sunt sigur că am, cu adevărat, această putere. Vreau să-mi arăți ce ai scris pentru mine. Nu mai pot trăi fără să știu…

– Care sunt întrebările tale? zise Soarta.

– Voi fi rege, în curând. Dacă voi urma această cale, voi fi ca tatăl meu, albit înainte de vreme, împovărat de griji, dar invidiat și dușmănit, fără a avea prieteni adevărați? Dacă voi renunța, voi fi un simplu om, cu griji mărunte și condamnat prin lașitatea lui, să trăiască o viață măruntă?

– Ce altceva?

– Dacă mă voi însura cu prințesa care mi-a fost promisă, va fi, ea, o străină pentru mine? Nu știu dacă va exista afecțiune între noi, sau ne vom petrece viața urându-ne, evitându-ne și încercând să uităm unul de altul. Dacă voi alege altă mireasă, îmi voi arunca poporul într-un război? Căci nu cred că regele vecin  mă va ierta pentru insulta de a-i respinge fiica. Dar, dacă nu voi fi iubit, niciodată, cu adevărat?

– Continuă…

– Dacă vom merge la război, cât de mult ne vei surâde? La urma urmelor, au fost strategi străluciți pe care, se zice, că doar impotrivirea ta i-a făcut să ajungă pierzători în istoria lumii. Dacă voi avea copii, vor fi ei așa cum îi doresc, frumoși, deștepți, sănătoși, sau vor fi încă o sursă de durere pentru mine? Care e răspunsul tău, căci nu mai am răbdare?

– Dacă…

Doar atât îi spuse Soarta și deschise, cu grijă, un catastif. Pe pagină era scris frumos, caligrafic, numele Prințului. Doar atât se putea citi. Povestea vieții lui, se schimba de la o secundă la alta, pe măsură ce litere și fraze apăreau și dispăreau, ca într-un dans nebunesc între alegeri personale, coincidențe sinistre sau minunate, întâmplări banale sau de mare însemnătate, voințe care se ciocneau sau mergeau împreună, deopotrivă în ordine și haos.

 

Sursa foto: http://maxpixel.freegreatpicture.com/Sorceress-The-Witch-Fairy-Tales-Fee-Elf-Enchanted-539681

Povestea Ușii din Stejar

sige-gold-model-custom-entrance-door-for-private-villaSe însera. Seniorul se simțea neliniștit, ca și când ceva important urma să se întâmple. Se mișca întruna prin salon, privind concentrat ușa de la intrare, ușă din stejar masiv, auriu, cu diferite incrustații…

Motivul preocupării era legat de vizita apropiată a unui vechi Amic. Deși primea mulți musafiri în casa lui, vizitele acestuia, deși scurte, îl afectau mult timp, chiar săptămâni sau luni întregi. Ceilalți musafiri nu încetau să-l avertizeze cu privire la Amicul lui și la consecințele acelor vizite.

– În locul tău, l-aș evita, îi spuneau. Nu prea știe să facă conversație și privirea aceea a lui e tulburătoare…

Seniorul le dădea dreptate, pe undeva. Totuși, la nivel rațional, nu prea înțelegea cum o privire poate fi tulburătoare… Ochii sunt doar niște structuri anatomice, nimic mai mult.

Înțelegea, pe de o parte, de ce se fereau ceilalți oameni. Amicul lui nu era o companie plăcută și totdeauna îl făcea să se simtă expus și vulnerabil. Și apoi, după ce acesta pleca, Seniorul trăia din nou stările specifice de mâhnire, dezolare, revoltă, pustiu…

Și se întreba de ce acceptă în casa lui o persoană care îi produce atât de mult disconfort și îi alunga pe ceilalți prieteni. Amici agreabili, care știau să vorbească despre orice, fără să îl facă să se simtă rău. La ce îi foloseau toate astea? Se simțea ca un leu în cușcă.

Dacă Amicul său va veni, cum ar trebui să se comporte? Să îl primească, sau să refuze vizita și motiveze că are alte planuri? Sau, să îi spună tranșant să nu mai vină niciodată? Dar Seniorul nu ar fi putut face asta… Era prea politicos. Nu ar fi putut trânti ușa în nas nici măcar unui dușman declarat, cu atât mai puțin unui vechi companion… Și starea lui de nervozitate se amplifica, negăsind un răspuns. Seniorul începuse să transpire privind, îngrijorat, ușa.

Dar, se gândea, Seniorul, dincolo de lipsa cuvintelor frumos meșteșugite, Amicul lui avea darul onestității: disprețuia vorbele goale, politețea excesivă și superficială, îi cunoștea toate scobiturile sufletului, îi bănuia tărâmurile pustiite, îi scormonea prin veninul eșecurilor… Hotărât lucru, Amicul lui nu era un tip comod, ci unul pretențios, invaziv, complicat, temerar, exigent și… lista ar putea continua.

Reluând lista caracteristicilor, Seniorul își dădu seama că erau destule caracteristici pe care le aprecia, acolo. Ce anume îl deranja, atunci? Răspunsul îi veni deodată: îl deranja violența cu care anumite lucruri îi erau aduse în planul conștiinței, primitivitatea impresiilor, eterna sa lipsă de pregătire în a primi întrebări grele și răspunsuri dureroase… Cum să nu îl supere aceste lucruri, tocmai pe el, cel care avea mereu tendința să fugă din aceste situații? Era inevitabil.

Dar acum nu va mai fugi. Niciodată nu va mai fugi. Deodată, auzi un ciocănit în ușă. Cu mers la început ezitant, se îndreptă către ușa din stejar masiv. Privi prin vizor, descuie și, cu un zâmbet liniștit, spuse:

– Poftește, te rog! Te așteptam…

 

Sursa foto:

http://www.euroluceinteriors.com/Internal-doors-classic/sige-gold-custom-entrance-door-for-private-villa.html

Povestea Prețului Bogăției

fotosketcher-image-modifA fost odată ca niciodată, demult, demult, într-o țară îndepărtată, un băiat sărac. Era o prezență plăcută, priceput la vorbe, isteț și capabil, dar, cum oamenii nu sunt înzestrați doar cu părți bune, avea și defecte: îi plăcea prea mult traiul dulce, fără efort.

Într-o zi, băiatul nostru se plimba, gândindu-se cum să facă rost de niște bănuți, repede și ușor, când se întâlni cu un bătrân străin de loc. Intrară imediat în vorbă și tânărul dezvălui destul de repede că dorința lui cea mai mare este să fie bogat și să trăiască regește, iar bătrânul îi mărturisi că este un vrăjitor puternic.

– Dar ce ai da, ca să îți îndeplinesc dorința de a fi mai bogat chiar și decât unii regi?

– Orice, zise tânărul, însuflețit.

– Orice?

– Da, orice, zise tânărul, încă o dată.

– Bine, atunci, spuse Vrăjitorul. Mâine, când te vei trezi, dorința îți va fi îndeplinită. S-a făcut!

 A doua zi tânărul descoperi că bătrânul nu mințise și nici nu era un nebun, căci, în camera lui sărăcăcioasă, găsi un cufăr, cu o comoară. În culmea fericirii, răscoli prin grămezile de bijuterii și monezi, gândindu-se că niciodată nu îi va mai fi frică de ziua de mâine. Amintindu-și de bătrân, tânărul râdea în sinea lui: nu îi ceruse niciun preț, căci ce poți cere cuiva care nu are nimic??? Da,  viața lui devenea bună…

În lunile următoare, i se dusese, deja, vestea. Petrecerile lui erau de pomină, oamenii vorbeau despre el, negustorii nu știau cum să-i mai intre în voie, și multe femei frumoase îi doreau compania.

Într-o zi, doi vechi colegi îl văzură, în treacăt, pe stradă, mergând afectat, conștient de faptul că toată lumea îl cunoaște și îl invidiază. Li se păru că era ceva schimbat la el, fizic, dar nu știau exact ce.

Tânărul nostru continua să cheltuie fără măsură… Trecu un an, trecură doi și viața lui era un șir de baluri și nopți pierdute, mese îmbelșugate și oameni lingușitori pe care el îi numea prieteni.

Într-o zi, cei doi vechi colegi îl văzură din nou. De data asta era clar pentru amândoi ce era schimbat la el: statura. Devenise scund, scund, ca un copil de vreo zece ani. Cum era posibil?

De la o vreme, realizase și tânărul nostru că se schimba fizic. Cu cât cheltuia mai mult din averea primită de la Vrăjitor, cu atât pierdea din înălțime. Îi venise greu să accepte, dar observase că, în puținele momente când nu se atingea de comoară, își păstra statura. 

Și abia acum înțelegea prețul pe care îl plătea pentru a-și duce viața pe care o dorise… căci nimeni nu este atât de sărac încât să nu aibă ceva de pierdut.

 

 Sursa foto: http://www.shutterstock.com/pic-155529077/stock-vector-tall-and-short-man-cartoon-characters-vector-illustration.html

Povestea Devotamentului

guy A fost odată ca niciodată, demult, demult, un mic sătuc. Viața nu era ușoară în acele timpuri, cum nici în zilele noastre nu este ușor să îți câștigi traiul…

În acel sătuc trăia un tânăr pe nume Noel. Nu se știe cum ajunsese să creadă asta, căci nu venea dintr-o familie prea înstărită, dar el se vedea ca făcând parte dintre oamenii care o duc mai bine decât alții.

Într-o zi, bătrânii hotărâră ca doi dintre tinerii din sat să meargă să ducă ofrande unei vechi zeități, cu scopul nobil de a întoarce privirea binevoitoare a divinității asupra satului, și implicit a prosperității. Noel se oferi imediat să fie unul dintre tineri, considerând, în primul rând că este mai mult decât capabil să facă față sarcinii, și în al doilea rând că este o misiune nobilă și onorabilă, care ar aduce tuturor fericire și speranță.

Spre uimirea lui, bătrânii satului stabiliră că cel de-al doilea tânăr potrivit să meargă în misiune era Damian, fiul unor oameni necăjiți. Noel își privea viitorul tovarăș de călătorie, un băiețandru care îi inspira, mai degrabă milă, cu expresia lui de permanentă suferință și viața plină de lipsuri. Își spuse, în sinea lui, că va avea grijă de Damian, în această călătorie, ca o compensare pentru nedreptățile vieții, pe care acesta le îndurase.

A doua zi, în zori, cei doi porniră, la drum, tăcuți, mergând unul lângă celălalt. După câteva ore bune de mers, se opriră să mănânce. Damian își mânca, încet și liniștit, prânzul sărăcăcios, iar ceva din aspectul lui, poate figura prelungă, și ochii de copil, care îi dădeau un aer de vulnerabilitate, îl făcură pe Noel să îl invite să mănânce și bucatele lui. La el acasă tot timpul se găsea ceva bun pe masă…

După câteva zile de mers, observă că tovarășul lui de drum râmânea, adesea, în urmă… Desagii cu ofrande erau, pesemne prea grei pentru el, așa încât Noel îi propuse să îl ajute, ducând, în spate, și partea lui Damian. După câteva zile de mers, devenise foarte greu pentru el să ducă poverile, însă ceva din ființa mai necăjitului său tovarăș îl făcea să se felicite că luase decizia să-l ajute. Ce anume? Cine știe? Poate silueta subțire și cearcănele ușor vineții ale lui Damian îl făceau să se simtă puternic și responsabil pentru el.

După alte câteva zile, veni, din senin, un frig ascuțit și pătrunzător. Noel avea cu el haine bune, groase… Se uita cu mila la Damian care tremura ușor și își dădu seama că acesta nu are decât un singur rând de haine… Hotărându-se, din nou, să-l ajute, îi dădu lui hainele groase.

Damian primea toate aceste atenții fără vreun cuvânt, cu o atitudine calmă, resemnată.

După alte câteva zile, cei doi tovarăși ajunseseră aproape de Lacul Zeiței, pe malul căruia divinitatea apărea o singură zi pe an,  pentru a-și primi ofrandele.

Noel simți nevoia să facă un popas la un izvor din apropiere. Se simțea epuizat fizic și se rușina să se arate în fața zeiței așa, neîngrijit. Adormi aproape imediat după ce își ostoi setea. Când se trezi, își dădu seama că era ora amiezii. Sări în picioare, speriat că dormise prea mult și că zeița va dispărea pentru încă un an de zile în imperiul ei subacvatic, în mijlocul lacului, fără a primi dovezile de prețuire ale tovarășilor lui din sat.

La doar câteva aruncături de băț, îl văzu pe Damian cu ofrandele în fața zeiței, rostind cuvintele de respect și venerație pe care le învățaseră încă de mici, și pe aceasta zâmbindu-i și dispărând în regatul ei fermecat.

– Nu am vrut să te trezesc, îi spuse Damian. Arătai ostenit și m-am gândit că măcar atât pot face și eu pentru tine, după câtă bunătate mi-ai arătat.

 Noel își întoarse, supărat, privirea într-o parte… Își văzu refexia în apă: părul închis la culoare, încurcat, sălbatic, privirea de animal flămând și cearcănele adânci… Se sperie de el, căci nu se mai recunoștea. Își dădu seama că aceasta nu era imaginea unui om care îi salvează pe alții, ci a cuiva care trebuie să se salveze…

 

     Sursa foto: https://ro.pinterest.com/explore/lion-painting/

Povestea Bunului Frate

 

Green_dragon_-_Lars_Grant-WestÎntr-o zi, fiul împăratului era la vânătoare, însoțit doar de un scutier. Fără să știe, se avântase prea mult în pădure și ajunsese prea aproape de bârlogul Dragonului, prea aproape pentru a nu fi simțit de creatura mitică:

– Binețe, voinicule! strigă Dragonul Verde.

– Cine mă strigă? întrebă Prințul, privind către scutierul care se îngălbenise de frică.

Abia atunci văzu ochii portocalii ai Dragonului, care îl fixau și solzii într-o culoare crudă. Era speriat, dar își dădu seama că este o mare ONOARE că o creatură mitică i se arăta atât de aproape.

– Este o mare onoare ca o creatură mitică să mi se arate atât de aproape, spuse Prințul, care nu era mai cizelat decât povestitorul, aici de față. Apoi, înclinându-se, se prezentă: Sunt Prințul Alon.

– Ce te aduce prin aceste locuri?

– Vânatul bogat, bineînțeles, spuse Prințul, și supărarea…

Ceea ce nu știa Prințul era că Dragonul Verde avea, uneori, darul de a face oamenii să se deschidă în fața lui și să spună mai mult decât erau dispuși să spună. Acum, poate înțelegeți mai bine de ce locuia Dragonul atât de departe de oameni. Sau, oamenii de Dragon…

– Supărarea?

– M-am certat cu fratele meu, spuse Alon. Tatăl nostru ne-a însărcinat să ne ocupăm de minele noastre de argint, însă fratele meu nu este vrednic de sarcina și titlul său, așa încât și-a găsit tot felul de preocupări și distracții. Acum, după atâtea luni, timp în care eu am lucrat atât de mult ca să îl mulțumesc pe Rege, fratele meu a apărut, din senin, și pretinde să împărțim meritele!!!

– Te consideri un frate bun? întrebă Dragonul.

– Cu siguranță, spuse Prințul. Sunt corect cu el, nu i-am reproșat nimic, l-am ajutat când a avut nevoie, dar de data asta îmi cere prea mult.

– Din câte văd eu, și el este un frate bun și generos, căci ți-a propus să împărțiți. Astfel încât, bietul de el îți va da ție jumătate din ceea ce are, adică jumătate din nimic, iar tu îi vei da, lui, jumătate din ceea ai agonisit, spuse Dragonul. Așa ar trebui să procedeze un frate bun..

Poftim?!

Prințul asculta, buimăcit. Se așteptase la compasiune, la un sfat cu privire la un mod de a-l face pe fratele lui să înțeleagă că greșește, dar nu la asta.

Păi, cum? El a fost, cumva, un frate și un fiu bun? Merită, el, să fac acest sacrificiu? strigă Prințul.

– În primul rând, află că acțiunile altora nu trebuie să le înfluențeze pe ale noastre, căci fiecare dintre noi răspunde în fața unei instanțe mai importante decât ego-ul, adică, în fața conștiinței, spuse Dragonul, cu o voce tunătoare. Și, apoi, spune-mi: fratele tău e mai mare ca tine?

– Daa

– Mai puternic fizic?

– Daa...

– Deci ar fi putut, foarte ușor, să te bată măr și să-ți ia tot argintul, după care să spună Regelui că el a făcut totul singur!!!

– Poftim?! spuse Prințul. Era siderat…

– Dar, nuuu, continuă Dragonul, el a fost bun și generos, cu tine, propunându-ți să împărțiți, totul, frățește. Dar, ia, spune-mi, tu crezi despre tine că ești un frate și un fiu bun? Daaa??? Dovedește, împărțind cu el!!! Dragonul scotea flăcări pe nas de furie.

– Poftim?! Adică eu sunt un frate rău pentru că nu împart o avere cu el, în vreme ce el este un frate bun pentru că nu m-a jefuit și nu m-a constrâns, prin violență?

Acum, poate înțelegeți și mai bine de ce locuia Dragonul atât de departe de oameni. Sau, oamenii de Dragon…

Se lăsase tăcere. Scutierul, retras, mai departe, râdea, pe înfundate, cu lacrimi, de absurdul situației. Niciodată nu îl văzuse pe Prinț atât de dezorientat. Îi era, parcă, milă de el… Într-un final, Prințul se dezmetici și se înclină în fața Dragonului, mulțumindu-i că îl ascultase. Era hotărât să facă așa cum știa el, însă nu avea sens să se certe și cu Dragonul. La urma urmei, avea și el dreptul la o părere, chiar dacă era total diferită de a lui, și, apoi, trebuia să recunoască faptul că există, pe lume, frați mai răi decât al lui.

În timp ce se întorcea pe potecă, simți un curent puternic de aer deasupra capului și înțelese că Dragonul își luase zborul.

– La revedere, strigă Prințul, a fost o oroare să vă cunosc!

… Se afla, încă sub vraja Dragonului, cel ce avea, uneori, darul de a face oamenii să spună adevărul despre ceea ce simt. Scutierul, în urma Prințului, râdea, pe înfundate, cu lacrimi, de absurdul situației, gândind că, uneori, e mai bine să fii scutier decât prinț.

Sursa foto: http://forgottenrealms.wikia.com/wiki/Green_dragon

 

 

 

Poveste în culori

coloursA fost odată ca niciodată, o tânără femeie care locuia într-un mic sătuc, la poalele munților. Avea o familie mare, frați și surori, oameni harnici și serioși. Tatăl, patriarhul familliei, era preocupat doar de muncă, poruncea tuturor și nu stătea la discuții cu nimeni. În acea casă nu se auzeau râsete. Tatăl credea că e o pierdere de timp să te bucuri din orice, însă aproape niciodată nu găsea motive “serioase” de bucurie. Da, ai citit bine, dragă Cititorule! Chiar și pentru a fi vesel trebuia, în acea familie, să ai „motive serioase”. Iar familia aceea își continua viața în alb și negru, fără preocupări frivole, cum ar fi serbări câmpenești, mese îmbelșugate și altele, cum se întâmpla prin alte părți.

Astfel încât, când tânăra noastră femeie era mică, era un „copil serios”, fără preocupări copilărești, mai târziu devenise o „adolescentă serioasă”, iar acum ajunsese o „femeie serioasă”. Locuia, acum, cu soacra și cu soțul ei și aștepta să vadă ce decizii se iau în familie, fără a scoate un cuvânt. Uneori ar fi vrut să se facă și altfel, dar nu spunea nimic. Drept este că nici soacra și nici soțul, nu i-ar fi interzis, acum, să procedeze altfel, însă ea era obișnuită cu un anumit fel de a fi.

Ba, chiar nu înțelegea că acum ar fi putut alege altceva. Uneori, oamenii văd granițe chiar și acolo unde nu există. Iar noua ei familie nu înțelegea că trebuia să-i dea permisiunea unei femei adulte să facă lucrurile cum dorește.

Într-o zi, soțul și soacra ei plecară la târg, anunțând-o că se va ocupa singură de gospodărie, până la întoarcerea lor. Era pentru prima dată când rămânea singură. Trecu o săptămână, trecură două, iar cei doi încă nu se întorseseră. Deveni îngrijorată… Pentru a nu se mai gândi, se concentră asupra treburilor casnice… Iar ideile începură, deodată, să curgă: schimbă interiorul casei, aranjă diferit mobila, florile. Ba chiar se apucă de țesut un covor nou, colorat, așa cum văzuse ea, cândva, când era mică, la un târg, și nu îndrăznise să facă, până atunci, unul, la fel, pentru că era, în ochii tatălui său, prea strident. Și lucrând acel covor, revărsă, acolo, toată bucuria, lumina și forța, care îi fuseseră refuzate în copilărie…

Într-o zi, în timp ce era cufundată în lucru, nici nu auzi că soacra și soțul se întorseseră de la târg. Abia când veniră foarte aproape de ea și îi dădură binețe, îi observă. Tresări ușor, apoi aruncă o privire speriată către războiul de țesut, unde se vedea cel mai colorat covor de pe fața pământului.

Draga mea, îi spuse soacra, pe un ton vesel, energic, ca de obicei, ai făcut minuni cu mobila, iar covorul acesta este exact ceea ce îmi doream de când eram o fetișcană. Am vrut să fac unul la fel, dar nu am avut curajul. Îmi imaginam ce or să zică vecinii… Păcat că mi-a venit mintea la cap atât de târziu!

– Dacă știam că îți priește atât de bine singurătatea, plecam mai demult la târg, glumi și soțul, râzând din toată inima.

În vreme ce tatăl ei spunea glume pe un ton grav și serios, soțul spunea lucruri serioase pe ton de glumă.

Da, acum își dădea seama, tânăra femeie, că în această casă se râdea adesea, nefiind nevoie de “motive serioase”. Oare cum de nu văzuse asta, în ultimii doi ani? Ieși afară, în lumina soarelui, puternică și fericită, deoarece, pentru prima dată, era acasă. 

Sursa foto: https://www.tes.com/lessons/eBbSV0p_3N__zA/colours

 

Povestea Regelui și a Dragonilor Impertinenți

two_dragons_by_minish_sapidus-d6inr2wA fost odată ca niciodată, un vechi regat, aproape de Tărâmul Magiei. Cu siguranță socoți, dragă Cititorule, că este fascinant să locuiești atât de aproape de creaturi mitice, care există doar în povești (sau cel puțin, așa credem noi), într-o lume de vis, dar imaginează-ți cât de dificil este să fii un om pragmatic și realist într-un astfel de loc!

Bătrânul Rege avusese o zi plină. Abia aștepta să îi povestească Reginei câte pătimise… Se obișnuise să îi ceară sfatul și să se plângă de greutățile lui și era singura persoană în care avea încredere deplină.

– Stai să vezi ce zi am avut! spuse el. Îl știi ce Dragonul Nisipului care sălășluiește într-o peșteră la nord de regatul nostru? De curând, țăranii s-au plâns că toate culturile au de suferit din cauza furtunilor de praf pe care le stârnește! Am trimis un sol să negocieze cu el. Mi-am zis că poate am noroc și îl conving să plece pentru totdeauna în Tărâmul Magiei, cum am auzit că a făcut fratele lui, Dragonul de Foc, din ținutul vecin unde domnește vărul meul! Auzi, ce norocos, vărul meu! Nu a trebuit să miște vreun deget că problema s-a rezolvat. Cică Dragonul de Foc a dorit relocarea, sătul fiind de oamenii din împrejurimi, el fiind…cum era cuvântul? A, da, introvertit!

Regele își roti ochii. Făcea asta des când vorbea despre acțiunile sau justificările celorlalți pe care le considera prostești.

– Și ce răspuns ți-a dat Dragonul Nisipului? întrebă Regina, calmă. Ea nu se consuma din cauza problemelor politice.

– Păi, a fost impertinent, impertinentul! A zis că solicitarea mea nu este în spiritul Toleranței dintre popoarele noastre, că el nu a cauzat daune, și să cercetez înainte de a-i aduce acuzații. Ba mai mult decât atât, a dat vina pe țărani că au defrișat pădurile și că din cauza asta, plus toamna uscată și iarna fără precipitații, furtunile de praf au luat amploare. Dar el e nevinovat!

Și ce ai făcut? Ai cercetat situația?

Regele se prefăcea că nu aude.

– Am trimis iarăși solul să îi transmită că poporul meu este unul respectabil, nu ca al vărului meu, îl știi, celălalt, cel căruia i-a plecat unicul fiu de acasă să vadă lumea, ce să spun! zise el, rotindu-și din nou ochii cu subînțeles. Și mi-a răspuns, impertinentul, că nu e în spiritul Adevărului să nu recunosc faptul că l-am acuzat pe nedrept. Am vrut să trimit din nou solul la el să îi spună verde-n față ce cred eu despre toleranța și adevărul lui, dar trimisul meu nu a mai putut pleca deoarece calul era epuizat și avea nevoie de odihnă.

 Regele se așeză, cu grijă, pe un fotoliu. Dar, în secunda următoare, se ridică.

– Dar de Dragonul de Gheață ți-am zis? zise Regele, însuflețit. E cel care pune întrebări filosofice stupide, de tipul: Cine ești tu? Ce ai schimba la tine? Parcă eu mai știu cine sunt după o zi ca asta?! Astea-s preocupări pentru oameni care nu au ocupație!

Regina ascunse, discret, sub perna de pe canapea, volumul pe care îl citea, plin de povețele și filosofia Dragonului de Gheață. Regele se opri puțin, din povestit, își turnă un pahar mare de apă și îl bău dintr-o înghițitură:

–  În timp ce am trimis un sol la Dragonul Nisipului să-l conving să plece, am trimis un sol și la Dragonul de Gheață să intervină, pentru mine, la fratele său și să medieze toată situația. Dar să vezi ce șopârlă nesuferită! Mi-a trimis vorbă că, în cazul meu, problema reală nu e furtuna de nisip, ci perspectiva mea asupra acestui incident. Aproape că m-a făcut nebun, îți vine a crede? Impertinentul ăsta de Dragon e mai impertinent decât frate-său. Hm, am auzit că nici măcar nu este autorul adevărat al cărților care se vând ca pâinea caldă în regat! Regina ascunse mai bine volumul.

– Și ce vei face cu țăranii și experții noștri privind problemele naturii? întrebă Regina, pentru a evita discuțiile despre dragoni.

– Ah, ei? Uitasem! zise Regele, ridicând ușor tonul și subțiindu-și vocea, ca și când chiar uitase să-i povestească. Țăranii plantează copaci, zise el repede.

 Apoi continuă cu o altă voce, una dură, autoritară și furioasă, lovind și cu pumnul în masă:

– Ba mai mult decât atât, fiii, nepoții și strănepoții lor vor planta copaci!!! Cât despre experții noștri privind problemele naturii, ei bine, i-am trimis cu țăranii să facă practică, să devină și mai experți! Așa o să știe și ei diferența dintre furtunile de praf provocate de factori de mediu, și cele provocate de Dragonul Nisipului… Adică și mai bine decât o fac în prezent, continuă el, cu o voce modulată, malițioasă…

– Ai procedat bine, Regele meu, îi zise Regina. Întotdeauna găsești cele mai bune soluții. Azi am primit vorbă de la Dragonul de Gheață, uite biletul! Scrie că un om adevărat se cunoaște după faptele pline de înțelepciune, și că se înclină în fața ta. A aflat, probabil, ce măsuri ai luat.

– Mda, aveau și dragonii dreptate, pe undeva. Ce să fac dacă sunt iute la mânie? Dar acum, m-am liniștit. Dacă am trecut peste ziua asta cu bine, nu văd ce m-ar mai putea afecta. Chiar, ce ar putea să se mai întâmple rău? întrebă Regele, pe un ton cald, neobișnuit de liniștit, și un zâmbet până la urechi. Orice ar fi, mi-am învățat, azi, lecția.

Regele se așeză, din nou, pe un fotoliu și se pregătea să citească și restul biletului de la Dragonul de Gheață. Soția lui continuă cu grijă:

– Ce s-ar mai putea întâmpla? Știu și eu? Păi, cum ar fi dacă fiul nostru și moștenitorul tău, Prințul, s-ar îndrăgosti de vreo Zână?

– O Zână?!

Privirea lui căzu pe cele câteva rânduri din bilet: Și amintește-ți, bunule Rege, că lucrurile care ni se întâmplă sunt o oportunitate de a dărâma zidurile pe care noi singuri le-am construit între noi și lume și de a îmbrățișa Viața fără temeri, gânduri negre și preconcepții…. adică, de a trăi autentic. Semna, Dragonul de Gheață.

– O Zână?! îngână el.

http://goldy–gry.deviantart.com/art/Two-Dragons-394138328

 

Povestea Vraciului rănit

1183_lionSpune-ne o poveste! Te rugăăăăm! se auziră glasurile oamenilor.

– O poveste? făcu Vraciul pe supăratul.

– Te rugăăăm!

– Bine, bine, spuse Vraciul, zâmbind îngăduitor. Ceea ce vă voi povesti nu este pentru inimile plăpânde, îi avertiză el, grav și dramatic.

Cu o mișcare amplă, ca de spectacol, își suflecă mâneca și toți cei prezenți văzură cicatricea profundă, care se întindea, șerpuită, pe antebraț, braț și umăr.

– O să vă spun povestea lui Dajan, prietenul meu cel mai bun, continuă Vraciul, știind că este urmărit cu ochi măriți de uimire și curiozitate.

Toți știau că Dajan era leul îmblănzit de Vrăjitor.

Într-o zi, am fost la oraș și am văzut un vănător care avea, într-o cușcă, doi pui de leu. Puii erau într-o stare jalnică, bătuți, înfometați și bolnavi…. Pentru că nu credea că vor supraviețui, vânătorul mi i-a vândut la preț de nimic. Vai, cât m-am chinuit ca să-i salvez! I-am hrănit, i-am vegheat  neîncetat, și chiar am dormit cu ei. Încetul cu încetul au început să se vindece… Treptat, cicatricile s-au vindecat și a începu să le crească blana. După încă o vreme, au început să se joace, să se alinte și să aibă încredere în mine. Știau că nu le voi face rău vreodată. Le-am dat nume. Pe unul l-am numit…

– Dajan!!! se auzi un cor de voci.

– Dajan, spuse și Vraciul. Iar pe celălalt, l-am numit Cazembe. Timpul a trecut cu iuțeală și puii s-au transformat în lei tineri și puternici. Mă simțeam mândru de mine, și eram convins că bunătatea poate tămădui atât rănile trupești cât și pe cele sufletești… Dar, ar fi trebuit să prevăd ce urma să se întâmple…. Cazembe era agitat de câteva zile. Nu mai mânca, se mișca furios, nu mai răspundea când îl chemam. În ziua aceea, l-am strigat, dar m-a privit ca pe un străin. Am vrut să mă apropii de el, să îl calmez, dar, dintr-un salt s-a năpustit asupra mea și… vedeți și singuri urmele….

– Cred că a durut, șopti unul dintre tineri.

– Șșt! îl întrerupse altul.

– Nu ai idee cât de mult! Dar Dajan era aproape și m-a apărat. I-am văzut pe cei doi frați, Dajan și Cazembe, încăierându-se în praful roșu al deșertului, în suflarea vântului uscat, cu ochii roșii și  trupurile încordate, într-o încleștare pe viață și pe moarte…

– Și ce s-a întâmplat? întrebă cineva.

– Dajan a fost ușor rănit. Cazembe a fugit și el, rănit, și nu l-am mai văzut vreodată. Dajan a avut grijă de mine până am ajuns aproape de satul vostru.

– Te mai gândești la Cazembe?

– Uneori. Dar Cazembe avea drumul lui și a ales să plece.

– Ai mai ajutat oameni și animale sălbatice, deopotrivă, chiar și după ce Cazembe te-a rănit. Nu ți-a fost frică? 

– Firește că mi-a fost frică… Poate că puiul Cazembe era doar o fiară, iar fiarele nu fac întotdeauna diferența între prieteni și dușmani. Asta e natura lor. Sau poate că a fost atât de rănit de brutalitatea oamenilor, încât nu s-a vindecat niciodată, complet. Eu cred mai mult în a doua variantă. Mai bine spus, îmi place să cred asta, pentru că îmi dă speranță. Tocmai de aceea, am continuat să ajut, oameni și fiare, deopotrivă. Nu am vrut să fiu condus de partea mea rănită, precum leul Cazembe. Aș fi devenit, la rândul meu, o fiară. Dar, m-am convins, atunci, că Dajan este mereu aproape de mine. Chiar dacă nu îl văd, simt că este acolo, ascuns în ierburile înalte… Știu că în felul lui mă protejează, și că, deși nu a renunțat complet la natura lui feroce, în el este și o parte blândă, ocrotitoare, pe care îmi place să cred că a învățat-o de la mineAcum Dajan a devenit, cu adevărat, regele animalelor.

Sursa foto: http://www.natureartists.com/artists/artist_artwork.asp?ArtworkID=24371

Povestea Grijilor

oil_painting_of_woman_in_white_with_two_children_6c185db0f143a8814f0cb271162b1e76A fost odată ca niciodată, în vremuri nu tocmai îndepărtate, un mic sătuc, la marginea oceanului. În acel sătuc, la margine, trăia o femeie necăjită, împreună cu cei trei copii ai săi. Traiul unei soții de marinar nu era ușor. Copleșită de grija zilei de mâine, uita să mănânce, adormea cu greu, dar, pentru că era un om care învățase că răbdarea este un aliat de nădejde, încerca să treacă peste necazuri și își dorea să-și vadă copiii crescând frumos.

Dar chiar atunci când își revedea, după multă vreme soțul, și se bucurau împreună de familia lor, undeva, în minte și în suflet, rămânea ceva, ca o prevestire rea, care nu-i dădea pace. Ba chiar, într-un an, după ce casa le fusese părăginită după o furtună grea și un nobil le dăruise o pungă cu bani destui nu doar pentru reparații, ci și pentru a le asigura un trai îndestulător pentru un an de zile, simți că ceva ciudat i se întâmpla. După ce beția de bucurie din prima zi trecu, și viața își reintra pe făgașul normal, femeia băgă de seamă cum, treptat, treptat, voia bună și curajul păleau, iar grijile și somnul greu își făceau din nou loc.

Așa încât, într-o zi de sărbătoare, merse să își facă rugăciunile. Pe drum întâlni un călugăr îmbrăcat în zdrențe, sărăcăcios, despre care ceilalți vecini ziceau că vine de departe, din munți, unde și-ar duce traiul într-o peșteră, de unde coboară rareori. Însă pacea și lumina interioară pe care o emana acest om era vizibilă și fascinantă. Toți trecătorii se opreau în dreptul lui și îi cereau un sfat sau o binecuvântare. Femeia se hotărî să se oprească și ea și să îl asculte.

– Spune-mi, părinte, care este secretul păcii sufletești? Uneori ne lovesc urgiile naturii, alteori vrăjmașii. Cele mai multe zile din viața noastră sunt amare.

– Gândurile noastre sunt ca niște păsări, spuse călugărul, făcând semne în aer cu mâinile. La fel ca păsările, gândurile zboară uneori foarte sus, alteori foarte jos, însă de fiecare dată se întorc la cuibul lor, spuse el, vorbind în continuare și cu mâinile, iar cei de față îl urmăreau ca și când s-ar fi așteptat ca din palmele lui să se iște păsări adevărate, care să-și ia zborul. Gândurile unora sunt ca vulturii care au cuiburi pe cele mai înalte piscuri. Ele nu pot fi răvășite sau răscolite, ușor, de alte vietăți, sau de furiile naturii. Aceia au învățat că, păzindu-și mintea de gânduri mărunte și negre, pot să se bucure de viață și de pacea sufletului. Aceia sunt înțelepții.  

Oamenii plecau încet, încet, vorbind între ei, ușor nelămuriți, dar vizibil preocupați de cuvintele călugărului. Uneori foarte puțini oameni înțeleg chiar și lucrurile simple:

–  Vezi, dacă el stă mai mult în solitudine, la munte, nu îl deranjează multe vietăți și nici nu înfruntă așa furtuni strașnice ca la noi, ce liniștit și împăcat cu sine este? Cine să-l supere acolo? Asta-i soluția!

– Care-i soluția? Să ne facem călugări sau haiduci?

Femeia asculta zâmbind, ușor pierdut, imaginându-și gândurile ei mărunte și negre împletindu-se într-un cuib, pornind apoi, ca niște săgeți, ori de câte ori viața nu era atât de blândă, domoală și pașnică pe cât și-o dorea.

Sursa foto: http://www.dailypainters.com/paintings/127676/OIL-PAINTING-OF-WOMAN-IN-WHITE-WITH-TWO-CHILDREN/Elizabeth-Blaylock