Povestea Dragonului furios

ember_dragon_by_isismasshiro-d4tgo65Se spune, dragă Cititorule, că poveștile sunt doar pentru copii, căci țesătura din care sunt făcute nu poate fi pătrunsă decât de inocența și puritatea sufletelor tinere. Dar eu, în nechibzuința mea, nu am scris, niciodată, pentru copii… 

A fost odată ca niciodată, departe, departe, un tărâm minunat, numit Țara Magiei, atât de îndepărtat, încât mulți oameni nici nu credeau că există, așa cum, nici în zilele noastre nu se mai crede în semne, ființe cu puteri supranaturale și întâmplări minunate.

Iar aceasta este povestea Dragonului de Foc. Poate vi-l amintiți din altă istorisire, cea a lui Markus și a consătenilor săi, când dăduse dovadă de multă înțelepciune. Însă nu fusese așa, dintotdeauna. Ba dimpotrivă, în copilărie, Dragonul de Foc era cel mai temperamental dintre frații lui, și nu de puține ori, crease haos și panică printre oameni, prin izbucnirile lui, extreme, de furie.

Ceilalți dragoni îl priveau ciudat, căci erau, de regulă, firi timide, retrase, care ajutau pe cei care aveau nevoie, cu sfaturi, și care ghidau oamenii cu inima nobilă, după ce le testau curajul sau alte virtuți. Dar nu și Dragonul de Foc, care începuse să devină foarte dezagreabil și chiar periculos.  Frica lui cea mai mare era că nu va deveni niciodată un mentor și un model pentru alții, câtă vreme se lupta atât de mult cu propriile lipsuri. Așa că devenise un rebel.

Una dintre explicațiile pentru temperamentul lui, imposibil, era că avea simțurile extrem de ascuțite, astfel încât, de fiecare dată când era atins, chiar și ușor, sau auzea zgomote mai puternice, ori soarele strălucea prea tare, durerea devenea insuportabilă și se transforma în furie incontrolabilă. 

Ce nu încercase, micul Dragon, ca să scape de toate senzațiile acelea neplăcute! Încercase ceaiuri, tincturi și băi de nămol, amulete magice și câte alte remedii, însă toate erau în van… 

Într-o zi, văzând un cavaler în armură, micul Dragon crezu că găsise soluția pentru problemele lui. Zbură imediat, la primul fierar, care se afla aproape de granița cu Țara Magiei, și își comandă o armură. Așa, gândea el, lumina nu îl va mai deranja prin vizieră, zgomotele ascuțite nu vor mai ajunge direct la el, având urechile protejate de coif, iar crengile copacilor nu îi vor mai zgâria pielea sensibilă.

Ca plată pentru munca fierarului se oferise să nu mai distrugă lanurile din preajma satului, pentru zece de ani, lăudându-se în fața acestuia, că este cel mai generos dintre dragoni și că nu ar fi primit o ofertă mai bună, în altă parte. Nici prin minte nu-i trecuse că a respecta munca și proprietățile oamenilor este ceva normal, și nu un act de generozitate și benevolență, dar ce să-i facem? Durerea întunecă până și mințile cele mai luminate.

Dar poate că, pe undeva, micul Dragon știa că munca se plătește, dar disperarea lui se exterioriza prin intimidare, mizând pe faptul că, un simplu om nu va cuteza să-l refuze. Probabil că aceasta era adevărul, căci eroul nostru nu se mai apropie de acest sat, multă vreme, chiar și după ce trecuseră cei zece ani.

Fierarul nu avu, într-adevăr, curajul să-l refuze, dar, în același timp, îi și fusese milă de durerea pe care o suporta Dragonelul. Astfel, după câteva zile, acesta pleca, mândru, din atelierul meseriașului, îmbrăcat în noua sa armură. Atâta doar că nu mai putea zbura, iar echipamentul era îngrozitor de greu, astfel încât, obosea foarte ușor și nu se mai putea juca alături de ceilalți confrați. Căci durerea, într-un fel sau altul, face din orice ființă, una singuratică… 

Fierarul ar fi vrut să-i spună că, pe măsură ce va mai crește, va avea nevoie de altă armură, dar preferă să tacă. Dragonii trăiesc mulți ani, și cine știe în cât timp se dezvoltă? De ce să-i mai dea și alte idei?

După o lungă perioadă, ajungând adolescent, Dragonului de Foc îi era clar că armura nu i se mai potrivea, ba chiar devenise o sursă de suferință. Își scoase armura și se îndreptă către satul în care se afla fierarul, pentru a comanda una nouă. Încercă să zboare, dar nu reuși… Aripile nu îl mai ascultau.

Începu să parcurgă drumul pe jos, prin pădure. Merse, și merse, și merse, el, toată noaptea, până ieși la margine. Lumea se schimbase de când nu mai vizitase acele locuri. Apăruseră clădiri noi, cu ziduri groase, iar pe colina cea mai înaltă se zărea un castel impunător.

Era dimineață devreme când ajunse și Dragonul la ușa fierarului, care era tot la o margine de sat. Nu fu, pe lume, spaimă mai mare decât a meșteșugarului care se trezi cu o ființă mitologică de șase metri și zece tone, în curte (asta doar pentru că era cam scund și cam slăbuț pentru vârsta lui), căci fierarul acesta era stră-strănepotul celui care îi făcuse prima armură. Acesta credea, ca toată lumea, că era doar o poveste ticluită, la băutură, de înaintașii lui.

Și îi povesti, omul, ce se întâmplase între timp: că bucuria oamenilor după ce scăpaseră de raidurile Dragonului fusese scurtă, căci un rege vecin, hapsân, îi invadase și îi făcuse sclavi, că actualul rege era nemilos și lacom, că îi pedepsea, îi chinuia și îi tortura din orice motiv, și alte fapte îngrozitoare.

Și ascultă Dragonul povestea, simțind, pentru prima dată, milă de oameni. Atunci realiza el, că un rău este, inevitabil, înlocuit de alt rău, uneori chiar mai mare: căci în locul unui Dragonel cu temperament, asupra bieților țărani se năpustise un om hain, care le cauzase și mai multă suferință. Și se simți, în mod ciudat, vinovat că se retrăsese și trăise liniștit atâta vreme, în vreme ce alții sufereau așa de mult. Căci știa și el vreo câteva lucruri despre durere…

Așa că se hotărî să meargă la rege ca să îi comande să înceteze abuzurile.

Imaginează-ți, dragă Cititorule, o creatură de statura eroului nostru trecând printr-un sătuc medieval! Se auzeau din toate părțile, țipete de oameni panicați și zgomote de armuri, căci toți soldații alergau ca să apere fortificațiile.

Dragonul era la poarta castelului, când regele dădu ordinul de atac: o ploaie de sulițe, săgeți, pietre și ulei încins căzură asupra lui. Dar, ciudat este, că nu le mai simțea. Deși purtase armura pentru a se proteja, sub greutatea acesteia, pielea se întărise și se formaseră solzi care rezistau la orice tăiș, și la orice temperatură. Și le dădu, Dragonul de Foc, o lecție de neuitat, hainului Rege și cavalerilor lui (dacă îi putem numi, așa), dărâmând castelul necurat și gonindu-i pentru totdeauna.

Doar că de data asta nu se mai pierduse cu firea, căci purtând armura, învățase răbdarea și cumpătarea, chiar dacă nu mai avea abilitatea de a zbura ca ceilalți din specia lui. După care, în uralele tuturor sătenilor, care se simțeau acum răzbunați, îl numi pe stră-strănepotul fierarului, conducător.

Apoi, la asfințit, când toți oamenii petreceau, eroul nostru se retrase într-o peșteră din apropierea satului, pentru a se odihni. Rememorând cele întâmplate, își dădu seama de un  lucru: că devenise un Dragon adevărat, un campion al dreptății! 

Și totul se datora fierarului care îi oferise atâta compasiune, pe când el nu îi oferise nimic, personal, acelui om, și nu mai avea ocazia să-l răsplătească. Dar se hotărî să nu mai lase satul de izbeliște, ci să locuiască în mica peșteră, iar din când în când, să mai iasă, fâl, fâl! sa facă niște stricăciuni neînsemnate, atâta cât să știe alți invadatori că satul este situat într-o zonă primejdioasă și să nu mai fie tentați să vină pe acolo.

Și a doua zi, îl chemă pe noul conducător al satului ca să îi ceară 50 de creițari pe an, ca taxă de poluare sonoră, căci ursuzul nostru erou tot nu suporta muzica, râsetele și discuțiile prostești. El se justifica, spunându-și că, dacă oferă totul gratuit, oamenii nu vor ști să aprecieze tot ce făcuse pentru ei. De fapt, Dragonului îi plăcea să facă afaceri, sau mici escrocherii, dacă vreți, negociind de pe o poziție de putere. Și această tendință o va avea toată viața lui, căci nimeni nu poate fi perfect, oricât ar fi de înțelept. Pur și simplu, avea micile lui distracții vinovate. 

Cu atâta timp la dispoziție, se gândi chiar să scrie o carte, dar literatură, filosofie adevărată, nu prostii din acelea, comerciale, cum scria ruda lui, Dragonul de Gheață, care obținuse o oarecare notorietate, în ciuda lipsei, evidente, de talent. Fiindcă nimeni nu-i perfect, na!

 

  Sursa foto: http: //isismasshiro.deviantart.com/art/Ember-dragon-291351389

Reclame

Povestea Oglinzii Adevărului

Femeia își găsi drumul prin încăperile înguste și întunecoase, urcând, în fugă, treptele înalte și alunecoase ale Turnului. Ținea ascuns, sub mantie, un obiect prețios, mai prețios decât propria viață… Era simbolul orașului în care se născuse, și care căzuse sub asediu: o oglindă magică, care arăta mereu adevărul. Se pare că Regelui vecin nu îi plăcuse adevărul, căci se hotărâse să distrugă orașul cu tot cu oglindă…

Luna plină își arunca razele deasupra turnului vechi, vechi, mai vechi chiar și decât piramidele. Lupii urlau la intrarea în turn, scăldați în lumina argintie, însă femeia respira ușurată pentru prima dată în ultimul an, simțindu-se mai în siguranță în mijlocul lor, decât în mijlocul oamenilor…

Cu multă grijă, așeză oglinda pe un suport. Se așeză pe podea și adormi imediat. Deodată, simți cum încăperea se umplu de o negură care creștea și o cuprindea încet, încet. Simțea cum negura aceea deasă o acoperea, sufocându-i întreaga lume… Sări imediat în picioare cu pumnalul pregătit, simțind prezența a ceva sau a cuiva în cameră. Dar cum poți să te lupți cu ceva nevăzut?

Deodată, văzu o luminiță și auzi niște pași târșăiți pe podea. Ceața se desprindea încet și putu să vadă silueta unei femei în vârstă, sprijinindu-se în baston. Femeia se întreba cum reușise o bătrână să urce scările întortochiate, lunecoase și strâmte. Și cum trecuse prin mijlocul lupilor? Clar, nu era o ființă obișnuită. Dar ce era ea, prieten sau dușman?

Eu sunt stăpâna Turnului, îi spuse bătrâna, ghicindu-i întrebarea. Aici se adăpostesc cei care nu au altă scăpare. Ești în siguranță aici, poți fi liniștită.

Așezându-se ușor pe un scaun, Bătrâna întrebă:

-Cum ai ajuns la mine?

Și îi povesti Războinica tot ce se întâmplase în ultimul an în orașul ei: despre Regele vecin care ieșise furios din Camera Oglinzii, despre amenințările și armata de ostași trimisă să-i răzbune mândria rănită, despre demonii invocați de vrăjitorul Regelui, porniți deasupra Orașului, despre trădători, despre tot…

Și ascultând-o, sau doar privind-o, Bătrâna putea să ghicească ușor că Războinica se simțea obosită de viața ei, care nu mai însemna decât un șir de lupte care nu mai conteneau… obosită de oamenii lași și vicleni… obosită de orgolii și de ambiții… obosită de minciuni și de oameni buni, și de nebuni. Obosită de tot!

După ce termină de povestit, Bătrâna o întrebă:

Dar tu ce ai văzut în Oglindă?

Războinica mărturisi că nu folosise niciodată Oglinda.

Ce sens are să protejezi Adevărul dacă nu ai curajul să-l vezi?

Razboinica tresări, căci nu se așteptase la această întrebare, dar realiză că acum este momentul să afle. Se îndreptă, în lumina lunii, către Oglindă și privi în suprafața lucioasă care se tulbura și îi arăta fel de fel de lucruri, lucruri pe care nimeni nu le-ar fi ghicit dacă i-ar fi privit doar chipul, căci, doamne! ce bine știa să-și ascundă trăirile!

Și plânse Războinica ore în șir, pentru prima dată în viața ei, de rușine, durere, bucurie și mândrie… Căci învățase că e mai ușor să lupți cu demonii din afară decât cu cei pitiți în suflet. Dar mai învățase și că inocența, bucuria, liniștea și siguranța de altădată, nu plecaseră din inima ei, căci le simțea calde și blânde, ca pe niște mângâieri tandre, în ciuda tuturor suferințelor prin care trecuse.

Povestea Nuntii Regale

primagCandva, demult, demult, in vremurile in care magia si realitatea se impleteau, s-a intamplat o istorie haioasa… pentru martori, mai mult, decat pentru pentru protagonisti. 

S-a intamplat la nunta dintre un Print si o Printesa, din doua regate vecine. Cei doi fusesera promisi unul altuia, din copilarie, dar nu se vazusera niciodata. De fapt, Printesa traise izolata aproape toata viata ei, avand alaturi doar cativa servitori credinciosi si discreti. Nu avusese niciodata prieteni de varsta ei si nu cunoscuse pe nimeni. Era aratata lumii doar in cadrul ceremoniilor mai importante din regat cand nobilii se perindau si se inclinau, scurt, in fata tronului si a familiei regale.

In acea dimineata, palatul era cotropit de invalmaseala de servitori care nu mai pridideau cu pregatirile. Totul trebuia sa fie perfect: florile, vesela, bucatele… Coafura miresei luase destul de mult timp, caci trebuia sa se imbine perfect cu rochia extrem de voluminoasa, doar trebuia sa arate impecabil, nu-i asa? La ora ceremoniei, totul era perfect aranjat.

Printesa avusese un presentiment rau toata dimineata. In momentul in care tatal ei, Regele, ii dadu mana pentru a o conduce la altar, isi dadu seama ca e rece ca gheata. Realiza ca trebuie sa fie un motiv serios pentru care nimeni nu ii vorbise despre Print, vreodata, si i se interzisese sa il cunoasca inainte. Simtea cum gandurile rau prevestitoare se imbulzeau in mintea ei, facand-o sa-si piarda luciditatea, cum inima incepuse sa-i galopeze in piept si respiratia ii devenea din ce in ce mai grea… Se apropia de altar, si, de sub aranjamentele de flori care curgeau din tavan, incepuse sa intrezareasca, incetul cu incetul, silueta Printului…

Dupa postura, pare tanar, isi zise ea, admirand tinuta frumoasa a mirelui. Pare si puternic, isi zise ea, intrezarind mijlocul subtire si spatele lat. Incepu sa respire usurata, iar intre timp Printul se intorsese cu fata catre viitoarea mireasa si viitorul socru, lasand sa i se vada pieptul lat, frumos, pe care camasa se intindea perfect. Inca putin, isi zise ea, asteptand sa-i vada si chipul…

Mai facu doi pasi, si de sub ghirlandele de orhidee se dezvalui totul… Nu fu pe lume o bataie de inima mai violenta decat a Printesei in clipa aceea… Era ingrozita! Tot corpul ii era strabatut de socul acela, care i se aduna ca un ghem in stomac si o facea sa ameteasca si sa se clatine pe picioare… Caci mirele nu avea chip omenesc, ci de pasare… Da, de pasare… Un urias cap de papagal perus intr-o culoare luminoasa de verde!!!

Acum intelegea de ce nu se vorbea niciodata despre el si de ce nu il intalnise pana atunci. Uimirea i se transforma atat de rapid in rusine si furie,  incat dadu imediat drumul mainii tatalui ei, si deschise gura cu un urlet mut, privind din nou catre Print… Un barbat cu cap de pasare…Mirele meu, isi zise ea cu dispret.

Voia sa fuga, sa se ascunda de privirile tuturor, jurand ca nu va ierta o asemenea umilinta. Ar fi pornit un razboi daca ar fi putut!!!

Se starni rumoare in sala imensa, plina de invitati… toti vociferau soptit, uitandu-se la cei doi urmasi ai caselor regale. Ce pot sa fac? Se intreba Printesa… Fie fug de el si ma ascund toata viata, fie gasesc la el ceva de iubit si ma resemnez, isi zise ea. La urma urmei, nu Printul a cerut sa se nasca asa… Dar, totusi, nu e drept fata de mine!!! 

Printul isi misca si el capul in lateral, privind-o indelung, naiv, cu ochiul lui pasaresc, rotund, lasandu-si profilul aviar la vedere. Rumoarea din sala nu se oprise… Si toti invitatii comentau, insa nu despre Printul Cap de Pasare, de acesta data, ci despre coada roscata, stufoasa, ca de vulpe, care iesise din rochia viitoarei mirese, si batea intr-un ritm nervos, inca de cand apucase sa-l zareasca… Nimeni nu stiuse de aceasta particularitate a miresei, mai ales ca moda rochiilor din regat era perfecta pentru a camufla o asemenea trasatura.

Sursa foto: https://videohive.net/item/bride-and-groom-silhouette/19419831

 

Povestea unei iubiri la prima vedere

dorian_gray_by_bklh362-d31by9pA fost odată ca niciodată, departe, departe, un mic orășel scăldat în verdele închis al pădurilor și albastrul lacurilor…  Viața era dulce și liniștită… uneori prea liniștită…

Într-o zi, o domnișoară ieși la o plimbare în parcurile pline de flori. Plictisită de oameni, de eternele politețuri, căuta o bancă solitară, când, deodată, zări silueta subțire a unui tânăr… O domnișoară de condiția ei, credea ea, nu putea zăbovi cu privirea prea mult asupra cuiva. Nu știu de unde avea această convingere… nimeni nu îi spusese că ar fi sub demnitatea ei să privească, atent, un bărbat.

Își găsi banca solitară și rămase cu gândurile ei, unde, din când în când, apărea acea silueta subțire, amintirea părului întunecat, tunica neagră, frumos croită, parfumul exotic și răcoros al tânărului. Probabil pleacă într-o călătorie, se gândi ea. Își aminti că în preajma tânărului era un slujitor cu un cufăr negru, elegant. Oare cine o fi? Nu l-am mai văzut…

Timpul trecu iar fata își continua rutina zilnică, amintindu-și, doar din când în când, de străinul călător. Doar parcul îi mai amintea de acea prezență și atunci îl petrecea în călătoriile lui, fie în țări exotice, pline de pericole, fie în orașele cele mai mari ale lumii, exemple de eleganță și rafinament. Se gândea la viața străinului, în timp ce saluta, grațios, dar aproape absentă, cunoștințe, mătuși, vecini, prietene, și, uneori, un băiat brunet, înalt, subțire…

Într-o zi, domnișoara se plimba, prin același parc, cu prietena ei cea mai bună. Iar fetelor le place să vorbească despre dragoste… Și începu și tânăra să povestească despre străinul misterios… despre cum strălucea soarele în ziua aceea, despre florile care tocmai înfloriseră, despre silueta subțire, zveltă pe care o zărise preț de o clipă, despre părul închis la culoare… Îi descrise cu lux de amănunte cufărul, mirosul intoxicant de parfum și tunica pe care o purta, el, în acea zi.

Prietena ei era o fire diferită, totuși. Nu se putu abține să nu comenteze faptul că, dincolo de poveștile despre natură, parc, cufere, siluete și parfumuri, ar trebui să existe și un bărbat în acea tunică extraordinară. Ea, una, s-ar fi concentrat mai mult asupra brunetului misterios și mai puțin pe recuzită… Chestie de gust, totuși…

Salutară, în trecere, zâmbind, un tânăr brunet. Prietena îi remarcă imediat chipul interesant, sprâncenele frumos arcuite și zâmbetul. Îi povesti tinerei noastre despre el: era nepotul unei vecine și se mutase în orășelul lor acum câteva luni.

Iar domnișoara ascultă, simțind cum vălul i se luase de pe ochi. Se întoarse repede cu gândul la străinul misterios și la călătoriile lui minunate… Era conștientă, acum, că străinul nu mai era, tocmai, un străin, și că în tot acest timp, fantezia fusese o realitate mai bună pentru ea. Luase o decizie în acel moment: va călători, va pleca să vadă lumea pe care o cunoscuse până atunci prin ochii altcuiva, prin ochii unui bărbat pe care îl petrecuse, cu gândul, peste tot.   

Sursa foto: https://bklh362.deviantart.com/art/Dorian-Gray-183635773

 

Povestea unei singurătăți

13786287-Chinese-Girl-with-an-umbrella-the-pond-Stock-Vector-geisha-woman-japanA fost odată ca niciodată, demult, demult, în vremuri de mult apuse, o Zână, care avea puterea de a crea. Se spune că, plină de imaginație cum era, crease ființe, dar și obiecte însuflețite. Da, da! Crease obiecte care puteau gândi, simți și chiar vorbi… Era mândră de toate creațiile ei, și, din când în când,  trecea să le mai viziteze.

Într-o zi, întâlni una dintre primele ei opere, o umbrelă de toată frumusețea, dar mai ales, extrem de utilă când ploua cu găleata.

– Ce mai faci? întrebă Zâna.

Bine… răspunse Umbreluța. De fapt... mă plictisesc.

 E bine. Înseamnă ca vremea e frumoasă pe aici.

– Bine pentru cine? Întrebă Umbreluța. Nu fac decât să stau și să aștept. Mă plictisesc de moarte. De ce n-am putut fi și eu ceva important? Așa, sunt uitată într-un colț, de cele mai multe ori, și privesc oamenii care se grăbesc să-și petreacă timpul pe afară, simțindu-mă inutilă.

– Oh, îmi pare rău. Dar cu siguranță, atunci când plouă se bucură să te aibă în preajmă, spuse Zâna, gândindu-se cât de mult se înșelase, și cât de mult diferă Binele așa cum îl vedem noi, de Binele, așa cum îl văd alții.

– Da, dar nici atunci nu mă simt fericită. Tu ai fi fericită dacă cineva și-ar aminti de tine doar când are nevoie? Am o utilitate, e adevărat, dar am și eu sentimente, să știi!!! răspunse Umbreluța, înfoindu-se toată, de parcă începuse să bată vântul.

– Și ce aș putea să fac pentru tine, acum?

– Nu știu exact… Nu m-am gândit că cineva ar putea să facă ceva pentru mine…

Cu siguranță că a sta prea mult fie, în ploaie, fie, uitat, într-un colț, nu face bine cugetului și nici simțămintelor…

– Aș putea să te duc într-o țară ploioasă, unde prima grijă a omului ar fi să se protejeze de ploaie… Sau aș putea să te transform în altceva…

– Ai putea? Întrebă Umbreluța.

Nu se așteptase la aceste răspunsuri…  Tot gândindu-se la propunerile Zânei se întristase și mai mult. Cu siguranță că a sta prea mult, fie, în ploaie, fie, uitat într-un colț nu face bine nimănui… I-ar fi plăcut să fie mai utilă și mai agreabilă… Oare, dacă aș fi o poșetă? se gândea ea.

Dar tot cugetând, își dădu seama că cel mai mult îi plăcea să protejeze o persoană de ploaie, având cerul imens deasupra, chiar și așa, furios și plin de nori, cum era… Da, cerul! Asta îi plăcea cel mai mult!

– Mi-aș dori să fiu tot Umbrelă, dar să pot ieși afară chiar și când e soare… Să văd mai des cerul!

Zâna îi zâmbi, făcu un semn ușor cu bagheta, iar Umbreluța se transformă și se trezi într-o casă nouă. Noul ei veșmânt era din mătase și dantelă… Nu avu timp să se dezmeticească, fiindcă imediat, o tânără drăgălașă, îmbrăcată într-o rochie lungă și vaporoasă, se aplecă și o luă afară… Orice fată știa că la plimbarea de la prânz trebuie să te protejezi de soarele prea puternic… Acum, Umbreluța putea vedea cerul și când era albastru…  

Sursa foto: https://www.123rf.com/photo_13786287_chinese-girl-with-an-umbrella-the-pond.html

 

 

Povestea destinului Prințului

sorceressA fost odată ca niciodată un mic și frumos regat, între lumea noastră și lumea magiei. Tot poporul era în sărbătoare, căci tânărul prinț urma să devină, în curând, rege. Singurul îngrijorat și temător era chiar Prințul. Se temea de puterea lui, dar, mai ales de puterea întâmplării, a magiei și a sorții. Nici un rege nu poate controla totul.

Prințul își simțea sufletul greu, frământat, nu mai dormea, nu mai putea mânca, nu mai găsea motive de veselie, gândindu-se mereu la locul lui în această lume. Sfătuindu-se cu doica lui, aflase că la granița cu regatul vecin trăiește chiar Soarta, cea care de la începutul lumii scrie, deopotrivă, povestea vieților mai marilor lumii, dar și a oamenilor simpli. Pe ascuns, părăsi palatul de unul singur și plecă în căutarea Sorții, pe care o vedea ca pe o femeie crudă, neclintită și înfricoșătoare. După multe căutări, găsi peștera în care trăia aceasta.

Era uimit de nenumăratele catastife, de frumusețea lor. Indiferent de poveștile scrise acolo, pentru împlinirea vieților înaintașilor și ale oamenilor care trăiau în acele timpuri, coperțile erau încrustate cu aur și nestemate, iar paginile erau scrise cu cea mai îngrijită caligrafie.

Soarta era o femeie, încă, tânără, dar nu îți puteai da ușor seama de asta. Îl primi cu eleganță și bunăvoință. La urma urmei, puțini aveau onoarea de a o privi în față, cu toate că toți oamenii o pomeneau, cu revoltă, dușmănie, sau, uneori, resemnare, în momentele lor cele mai grele: boala copilului, moartea cuiva iubit, pierderea bunurilor pământești sau a libertății, umilințe și dureri inimaginabile.

– Ce te frământă, tinere Prinț?

– Mi-e frică de ce urmează, spuse el. Am atât de multe decizii de luat și mi-e frică să nu fie doar o iluzie ideea că eu îmi hotărăsc destinul. Mă tem că e doar o poveste de adormit copiii. Nu sunt sigur că am, cu adevărat, această putere. Vreau să-mi arăți ce ai scris pentru mine. Nu mai pot trăi fără să știu…

– Care sunt întrebările tale? zise Soarta.

– Voi fi rege, în curând. Dacă voi urma această cale, voi fi ca tatăl meu, albit înainte de vreme, împovărat de griji, dar invidiat și dușmănit, fără a avea prieteni adevărați? Dacă voi renunța, voi fi un simplu om, cu griji mărunte și condamnat prin lașitatea lui, să trăiască o viață măruntă?

– Ce altceva?

– Dacă mă voi însura cu prințesa care mi-a fost promisă, va fi, ea, o străină pentru mine? Nu știu dacă va exista afecțiune între noi, sau ne vom petrece viața urându-ne, evitându-ne și încercând să uităm unul de altul. Dacă voi alege altă mireasă, îmi voi arunca poporul într-un război? Căci nu cred că regele vecin  mă va ierta pentru insulta de a-i respinge fiica. Dar, dacă nu voi fi iubit, niciodată, cu adevărat?

– Continuă…

– Dacă vom merge la război, cât de mult ne vei surâde? La urma urmelor, au fost strategi străluciți pe care, se zice, că doar impotrivirea ta i-a făcut să ajungă pierzători în istoria lumii. Dacă voi avea copii, vor fi ei așa cum îi doresc, frumoși, deștepți, sănătoși, sau vor fi încă o sursă de durere pentru mine? Care e răspunsul tău, căci nu mai am răbdare?

– Dacă…

Doar atât îi spuse Soarta și deschise, cu grijă, un catastif. Pe pagină era scris frumos, caligrafic, numele Prințului. Doar atât se putea citi. Povestea vieții lui, se schimba de la o secundă la alta, pe măsură ce litere și fraze apăreau și dispăreau, ca într-un dans nebunesc între alegeri personale, coincidențe sinistre sau minunate, întâmplări banale sau de mare însemnătate, voințe care se ciocneau sau mergeau împreună, deopotrivă în ordine și haos.

 

Sursa foto: http://maxpixel.freegreatpicture.com/Sorceress-The-Witch-Fairy-Tales-Fee-Elf-Enchanted-539681

Povestea Ușii din Stejar

Se însera. Seniorul se simțea neliniștit, ca și când ceva important urma să se întâmple. Se mișca întruna prin salon, privind concentrat ușa de la intrare, ușă din stejar masiv, auriu, cu diferite incrustații…

Motivul preocupării era legat de vizita apropiată a unui vechi Amic. Deși primea mulți musafiri în casa lui, vizitele acestuia, deși scurte, îl afectau mult timp, chiar săptămâni sau luni întregi. Ceilalți musafiri nu încetau să-l avertizeze cu privire la Amicul lui și la consecințele acelor vizite.

– În locul tău, l-aș evita, îi spuneau. Nu prea știe să facă conversație și privirea aceea a lui e tulburătoare…

Seniorul le dădea dreptate, pe undeva. Totuși, la nivel rațional, nu prea înțelegea cum o privire poate fi tulburătoare… Ochii sunt doar niște structuri anatomice, nimic mai mult.

Înțelegea, pe de o parte, de ce se fereau ceilalți oameni. Amicul lui nu era o companie plăcută și totdeauna îl făcea să se simtă expus și vulnerabil. Și apoi, după ce acesta pleca, Seniorul trăia din nou stările specifice de mâhnire, dezolare, revoltă, pustiu…

Și se întreba de ce acceptă în casa lui o persoană care îi produce atât de mult disconfort și îi alunga pe ceilalți prieteni. Amici agreabili, care știau să vorbească despre orice, fără să îl facă să se simtă rău. La ce îi foloseau toate astea? Se simțea ca un leu în cușcă.

Dacă Amicul său va veni, cum ar trebui să se comporte? Să îl primească, sau să refuze vizita și motiveze că are alte planuri? Sau, să îi spună tranșant să nu mai vină niciodată? Dar Seniorul nu ar fi putut face asta… Era prea politicos. Nu ar fi putut trânti ușa în nas nici măcar unui dușman declarat, cu atât mai puțin unui vechi companion… Și starea lui de nervozitate se amplifica, negăsind un răspuns. Seniorul începuse să transpire privind, îngrijorat, ușa.

Dar, se gândea, Seniorul, dincolo de lipsa cuvintelor frumos meșteșugite, Amicul lui avea darul onestității: disprețuia vorbele goale, politețea excesivă și superficială, îi cunoștea toate scobiturile sufletului, îi bănuia tărâmurile pustiite, îi scormonea prin veninul eșecurilor… Hotărât lucru, Amicul lui nu era un tip comod, ci unul pretențios, invaziv, complicat, temerar, exigent și… lista ar putea continua.

Reluând lista caracteristicilor, Seniorul își dădu seama că erau destule caracteristici pe care le aprecia, acolo. Ce anume îl deranja, atunci? Răspunsul îi veni deodată: îl deranja violența cu care anumite lucruri îi erau aduse în planul conștiinței, primitivitatea impresiilor, eterna sa lipsă de pregătire în a primi întrebări grele și răspunsuri dureroase… Cum să nu îl supere aceste lucruri, tocmai pe el, cel care avea mereu tendința să fugă din aceste situații? Era inevitabil.

Dar acum nu va mai fugi. Niciodată nu va mai fugi. Deodată, auzi un ciocănit în ușă. Cu mers la început ezitant, se îndreptă către ușa din stejar masiv. Privi prin vizor, descuie și, cu un zâmbet liniștit, spuse:

– Poftește, te rog! Te așteptam…

 

 

 

Povestea Prețului Bogăției

fotosketcher-image-modifA fost odată ca niciodată, demult, demult, într-o țară îndepărtată, un băiat sărac. Era o prezență plăcută, priceput la vorbe, isteț și capabil, dar, cum oamenii nu sunt înzestrați doar cu părți bune, avea și defecte: îi plăcea prea mult traiul dulce, fără efort.

Într-o zi, băiatul nostru se plimba, gândindu-se cum să facă rost de niște bănuți, repede și ușor, când se întâlni cu un bătrân străin de loc. Intrară imediat în vorbă și tânărul dezvălui destul de repede că dorința lui cea mai mare este să fie bogat și să trăiască regește, iar bătrânul îi mărturisi că este un vrăjitor puternic.

– Dar ce ai da, ca să îți îndeplinesc dorința de a fi mai bogat chiar și decât unii regi?

– Orice, zise tânărul, însuflețit.

– Orice?

– Da, orice, zise tânărul, încă o dată.

– Bine, atunci, spuse Vrăjitorul. Mâine, când te vei trezi, dorința îți va fi îndeplinită. S-a făcut!

 A doua zi tânărul descoperi că bătrânul nu mințise și nici nu era un nebun, căci, în camera lui sărăcăcioasă, găsi un cufăr, cu o comoară. În culmea fericirii, răscoli prin grămezile de bijuterii și monezi, gândindu-se că niciodată nu îi va mai fi frică de ziua de mâine. Amintindu-și de bătrân, tânărul râdea în sinea lui: nu îi ceruse niciun preț, căci ce poți cere cuiva care nu are nimic??? Da,  viața lui devenea bună…

În lunile următoare, i se dusese, deja, vestea. Petrecerile lui erau de pomină, oamenii vorbeau despre el, negustorii nu știau cum să-i mai intre în voie, și multe femei frumoase îi doreau compania.

Într-o zi, doi vechi colegi îl văzură, în treacăt, pe stradă, mergând afectat, conștient de faptul că toată lumea îl cunoaște și îl invidiază. Li se păru că era ceva schimbat la el, fizic, dar nu știau exact ce.

Tânărul nostru continua să cheltuie fără măsură… Trecu un an, trecură doi și viața lui era un șir de baluri și nopți pierdute, mese îmbelșugate și oameni lingușitori pe care el îi numea prieteni.

Într-o zi, cei doi vechi colegi îl văzură din nou. De data asta era clar pentru amândoi ce era schimbat la el: statura. Devenise scund, scund, ca un copil de vreo zece ani. Cum era posibil?

De la o vreme, realizase și tânărul nostru că se schimba fizic. Cu cât cheltuia mai mult din averea primită de la Vrăjitor, cu atât pierdea din înălțime. Îi venise greu să accepte, dar observase că, în puținele momente când nu se atingea de comoară, își păstra statura. 

Și abia acum înțelegea prețul pe care îl plătea pentru a-și duce viața pe care o dorise… căci nimeni nu este atât de sărac încât să nu aibă ceva de pierdut.

 

 Sursa foto: http://www.shutterstock.com/pic-155529077/stock-vector-tall-and-short-man-cartoon-characters-vector-illustration.html

Povestea Devotamentului

 A fost odată ca niciodată, demult, demult, un mic sătuc. Viața nu era ușoară în acele timpuri, cum nici în zilele noastre nu este ușor să îți câștigi traiul…

În acel sătuc trăia un tânăr pe nume Noel. Nu se știe cum ajunsese să creadă asta, căci nu venea dintr-o familie prea înstărită, dar el se vedea ca făcând parte dintre oamenii care o duc mai bine decât alții.

Într-o zi, bătrânii hotărâră ca doi dintre tinerii din sat să meargă să ducă ofrande unei vechi zeități, cu scopul nobil de a întoarce privirea binevoitoare a divinității asupra satului, și implicit a prosperității. Noel se oferi imediat să fie unul dintre tineri, considerând, în primul rând că este mai mult decât capabil să facă față sarcinii, și în al doilea rând că este o misiune nobilă și onorabilă, care ar aduce tuturor fericire și speranță.

Spre uimirea lui, bătrânii satului stabiliră că cel de-al doilea tânăr potrivit să meargă în misiune era Damian, fiul unor oameni necăjiți. Noel își privea viitorul tovarăș de călătorie, un băiețandru care îi inspira, mai degrabă milă, cu expresia lui de permanentă suferință și viața plină de lipsuri. Își spuse, în sinea lui, că va avea grijă de Damian, în această călătorie, ca o compensare pentru nedreptățile vieții, pe care acesta le îndurase.

A doua zi, în zori, cei doi porniră, la drum, tăcuți, mergând unul lângă celălalt. După câteva ore bune de mers, se opriră să mănânce. Damian își mânca, încet și liniștit, prânzul sărăcăcios, iar ceva din aspectul lui, poate figura prelungă, și ochii de copil, care îi dădeau un aer de vulnerabilitate, îl făcură pe Noel să îl invite să mănânce și bucatele lui. La el acasă tot timpul se găsea ceva bun pe masă…

După câteva zile de mers, observă că tovarășul lui de drum râmânea, adesea, în urmă… Desagii cu ofrande erau, pesemne prea grei pentru el, așa încât Noel îi propuse să îl ajute, ducând, în spate, și partea lui Damian. După câteva zile de mers, devenise foarte greu pentru el să ducă poverile, însă ceva din ființa mai necăjitului său tovarăș îl făcea să se felicite că luase decizia să-l ajute. Ce anume? Cine știe? Poate silueta subțire și cearcănele ușor vineții ale lui Damian îl făceau să se simtă puternic și responsabil pentru el.

După alte câteva zile, veni, din senin, un frig ascuțit și pătrunzător. Noel avea cu el haine bune, groase… Se uita cu mila la Damian care tremura ușor și își dădu seama că acesta nu are decât un singur rând de haine… Hotărându-se, din nou, să-l ajute, îi dădu lui hainele groase.

Damian primea toate aceste atenții fără vreun cuvânt, cu o atitudine calmă, resemnată.

După alte câteva zile, cei doi tovarăși ajunseseră aproape de Lacul Zeiței, pe malul căruia divinitatea apărea o singură zi pe an,  pentru a-și primi ofrandele.

Noel simți nevoia să facă un popas la un izvor din apropiere. Se simțea epuizat fizic și se rușina să se arate în fața zeiței așa, neîngrijit. Adormi aproape imediat după ce își ostoi setea. Când se trezi, își dădu seama că era ora amiezii. Sări în picioare, speriat că dormise prea mult și că zeița va dispărea pentru încă un an de zile în imperiul ei subacvatic, în mijlocul lacului, fără a primi dovezile de prețuire ale tovarășilor lui din sat.

La doar câteva aruncături de băț, îl văzu pe Damian cu ofrandele în fața zeiței, rostind cuvintele de respect și venerație pe care le învățaseră încă de mici, și pe aceasta zâmbindu-i și dispărând în regatul ei fermecat.

– Nu am vrut să te trezesc, îi spuse Damian. Arătai ostenit și m-am gândit că măcar atât pot face și eu pentru tine, după câtă bunătate mi-ai arătat.

 Noel își întoarse, supărat, privirea într-o parte… Își văzu refexia în apă: părul închis la culoare, încurcat, sălbatic, privirea de animal flămând și cearcănele adânci… Se sperie de el, căci nu se mai recunoștea. Își dădu seama că aceasta nu era imaginea unui om care îi salvează pe alții, ci a cuiva care trebuie să se salveze…

 

 

Povestea Bunului Frate

 

Green_dragon_-_Lars_Grant-WestÎntr-o zi, fiul împăratului era la vânătoare, însoțit doar de un scutier. Fără să știe, se avântase prea mult în pădure și ajunsese prea aproape de bârlogul Dragonului, prea aproape pentru a nu fi simțit de creatura mitică:

– Binețe, voinicule! strigă Dragonul Verde.

– Cine mă strigă? întrebă Prințul, privind către scutierul care se îngălbenise de frică.

Abia atunci văzu ochii portocalii ai Dragonului, care îl fixau și solzii într-o culoare crudă. Era speriat, dar își dădu seama că este o mare ONOARE că o creatură mitică i se arăta atât de aproape.

– Este o mare onoare ca o creatură mitică să mi se arate atât de aproape, spuse Prințul, care nu era mai cizelat decât povestitorul, aici de față. Apoi, înclinându-se, se prezentă: Sunt Prințul Alon.

– Ce te aduce prin aceste locuri?

– Vânatul bogat, bineînțeles, spuse Prințul, și supărarea…

Ceea ce nu știa Prințul era că Dragonul Verde avea, uneori, darul de a face oamenii să se deschidă în fața lui și să spună mai mult decât erau dispuși să spună. Acum, poate înțelegeți mai bine de ce locuia Dragonul atât de departe de oameni. Sau, oamenii de Dragon…

– Supărarea?

– M-am certat cu fratele meu, spuse Alon. Tatăl nostru ne-a însărcinat să ne ocupăm de minele noastre de argint, însă fratele meu nu este vrednic de sarcina și titlul său, așa încât și-a găsit tot felul de preocupări și distracții. Acum, după atâtea luni, timp în care eu am lucrat atât de mult ca să îl mulțumesc pe Rege, fratele meu a apărut, din senin, și pretinde să împărțim meritele!!!

– Te consideri un frate bun? întrebă Dragonul.

– Cu siguranță, spuse Prințul. Sunt corect cu el, nu i-am reproșat nimic, l-am ajutat când a avut nevoie, dar de data asta îmi cere prea mult.

– Din câte văd eu, și el este un frate bun și generos, căci ți-a propus să împărțiți. Astfel încât, bietul de el îți va da ție jumătate din ceea ce are, adică jumătate din nimic, iar tu îi vei da, lui, jumătate din ceea ai agonisit, spuse Dragonul. Așa ar trebui să procedeze un frate bun..

Poftim?!

Prințul asculta, buimăcit. Se așteptase la compasiune, la un sfat cu privire la un mod de a-l face pe fratele lui să înțeleagă că greșește, dar nu la asta.

Păi, cum? El a fost, cumva, un frate și un fiu bun? Merită, el, să fac acest sacrificiu? strigă Prințul.

– În primul rând, află că acțiunile altora nu trebuie să le înfluențeze pe ale noastre, căci fiecare dintre noi răspunde în fața unei instanțe mai importante decât ego-ul, adică, în fața conștiinței, spuse Dragonul, cu o voce tunătoare. Și, apoi, spune-mi: fratele tău e mai mare ca tine?

– Daa

– Mai puternic fizic?

– Daa...

– Deci ar fi putut, foarte ușor, să te bată măr și să-ți ia tot argintul, după care să spună Regelui că el a făcut totul singur!!!

– Poftim?! spuse Prințul. Era siderat…

– Dar, nuuu, continuă Dragonul, el a fost bun și generos, cu tine, propunându-ți să împărțiți, totul, frățește. Dar, ia, spune-mi, tu crezi despre tine că ești un frate și un fiu bun? Daaa??? Dovedește, împărțind cu el!!! Dragonul scotea flăcări pe nas de furie.

– Poftim?! Adică eu sunt un frate rău pentru că nu împart o avere cu el, în vreme ce el este un frate bun pentru că nu m-a jefuit și nu m-a constrâns, prin violență?

Acum, poate înțelegeți și mai bine de ce locuia Dragonul atât de departe de oameni. Sau, oamenii de Dragon…

Se lăsase tăcere. Scutierul, retras, mai departe, râdea, pe înfundate, cu lacrimi, de absurdul situației. Niciodată nu îl văzuse pe Prinț atât de dezorientat. Îi era, parcă, milă de el… Într-un final, Prințul se dezmetici și se înclină în fața Dragonului, mulțumindu-i că îl ascultase. Era hotărât să facă așa cum știa el, însă nu avea sens să se certe și cu Dragonul. La urma urmei, avea și el dreptul la o părere, chiar dacă era total diferită de a lui, și, apoi, trebuia să recunoască faptul că există, pe lume, frați mai răi decât al lui.

În timp ce se întorcea pe potecă, simți un curent puternic de aer deasupra capului și înțelese că Dragonul își luase zborul.

– La revedere, strigă Prințul, a fost o oroare să vă cunosc!

… Se afla, încă sub vraja Dragonului, cel ce avea, uneori, darul de a face oamenii să spună adevărul despre ceea ce simt. Scutierul, în urma Prințului, râdea, pe înfundate, cu lacrimi, de absurdul situației, gândind că, uneori, e mai bine să fii scutier decât prinț.

Sursa foto: http://forgottenrealms.wikia.com/wiki/Green_dragon