Povestea Portii dorintelor

gate_of_secrets_by_prasa_d299efk-fullviewA fost odată ca niciodată, demult, demult, pe vremea în care realitatea și magia se împleteau, o mică cetate protejată de trei porți. În vreme ce două dintre ele erau folosite de locuitori pentru a intra și a ieși din cetate, ultima poartă rămânea veșnic ferecată. Romanticii spuneau că aceasta este Poarta dorințelor și că, dacă cineva reușea să treacă de ea, își putea îndeplini visurile. Pragmaticii susțineau, în schimb, că, dincolo de această Poartă se găsea o prăpastie imensă și că aceasta era blocată tocmai pentru siguranța locuitorilor. Exploratorii căutau, în numele cunoașterii, o soluție pentru a rezolva acest mister și a deschide Poarta. Din când în când se iscau discuții aprinse între aceste grupuri de persoane, fiecare fiind încredințat că are dreptate, însă fără a putea dovedi acest lucru. 

Într-o bună zi, în cetate veni de departe, departe, un tânăr aflat în căutarea propriului vis. Aflase de legendara Poartă a dorințelor și dorea să îi afle secretele, căci nu își putea imagina o viață în care să renunțe la țelul său, indiferent cât de puțin probabil era să îl atingă. Degeaba încercară cei mai înțelepți să îl convingă că ar trebui să coboare cu picioarele pe pământ și să nu-și mai irosească timpul cu iluzii, căci el rămânea hotărât să încerce. 

Ajuns în fața Porții, rămase înmărmurit de frumusețea și impozanța ei. Era făurită dintr-un metal care nu se mai găsea nicăieri pe pământ, rezistent la foc, apă și lovituri, îmbodobită cu înscrisuri și zeci de pietre prețioase, fierbinți ca lava, ce străluceau chiar și noaptea. Dacă cineva reușea, printr-o minune, să desfacă un zăvor, imediat apăreau încă zece, astfel încât, mulți se lăsaseră păgubași. Poate că, într-adevăr, dincolo de această poartă era ceva atât de groaznic, încât zeii au construit-o, pentru a-i proteja pe oameni, căci, ce altceva am fi putut crede? 

Și cercetă, noul venit, Poarta, zile în șir, încercând să descifreze tainele înscrisurilor, a pietrelor prețioase și a zăvoarelor, fără a găsi răspunsul. Apoi, pierindu-i răbdarea începu să lovească ușa metalică cu o spadă din cel mai bun fier, până când aceasta se despicase, iar mâinile i se umplură de răni. Furia i se transformă în durere și începu să plângă, incapabil să renunțe la țelul său, până când adormi. Deodată, simți o atingere răcoroasă pe frunte, ca de mătase și auzi o voce blândă:

Pășește în vis! Pășește în vis!

Se trezi, deodată, speriat, și sări în picioare, scuturându-se de praf. Ce mai era și asta? O nouă capcană a Porții?

Zorii se revărsau blând peste cetate și începea o nouă zi. Târgoveții, ca niște furnicuțe, se pregăteau de o nouă zi de muncă, trecând pe lângă el cu priviri compătimitoare, dar lui nu-i păsa, ci stătea, așa, cu ochii închiși, zâmbind visului său frumos. Apoi întinse mâinile hotărât și își petrecu palmele peste metalul rece, cu blândețe. Și atunci se petrecu ceva neașteptat: zăvoarele se desfăcură, iar Poarta dorințelor se prăbuși cu zgomot, peste o prăpastie imensă, transformându-se într-o punte minunată. Toți locuitorii, romanticii, pragmaticii și exploratorii, veniră în grabă, să vadă minunea. 

Haideți, îndrăzniți! le strigă băiețandrul, râzând și bătând vesel din palme. 

Și toți îl priveau ca pe o a doua minune pe ziua respectivă, căci un om împlinit, este un om generos, care a aflat că, fără stavilă, nu ar exista nici puntea. 

Sursa foto:

https://www.deviantart.com/prasa/art/Gate-of-Secrets-136487504

 

Reclame

Povestea Lăcomiei

A fost odată ca nciodată, demult, demult, pe vremea când minunile încă se petreceau pe pământ, o insulă mirifică, populată de cele mai interesante și mai diverse creaturi. Era locul preferat al Dragonului de Pământ. Acesta era Tatăl dragonilor, cel mai bătrân și mai puternic dintre toți… Generos cum era, crease în acest loc un mic paradis, plin de plante folositoare, pomi fructiferi, izvoare cu apă limpede, mușchi, munți, cascade, plaje cu nisip alb, din cel mai fin și multe alte minunății.

Cum pe insula numara din ce mai multe viețuitoare, locul devenise destul de aglomerat iar unele începuseră să se teamă că, în curând, nu vor mai fi destule resurse. Astfel încât, într-o zi, o parte dintre creaturi își desemnară câte un reprezentant pentru a merge la Dragon și a cere asigurări că vor avea condiții bune de trai. 

Prima care dorea să ia cuvântul era Lăcusta. Aceasta era cea mai mare dintre lăcuste, cu antene enorme, campioană la sărituri mai mult sau mai puțin demonstrative. Stătea mândră, anume cocoțată pe un trunchi de copac putred, încercând să domine prin poziția sa, întâlnirea. Bine, se chinuise puțin să își găsească un loc pe acel trunchi, deoarece trunchiul, așa putred cum era, nu o acceptase din prima, nici din a doua sau a treia încercare, dar se resemnase, într-un final… Deci, cocoțată pe trunchiul putred, își începu discursul mai sforăitor decât al unui politician și mai penibil decât al unui bârfitor de profesie, privind, din când în când, la audiență. 

 Toate celelalte se uitau la biata Lăcustă, încercând să-i înțeleagă rolul, și mai ales îndrăzneala de a se prezenta în fața Dragonului, căci se știa că ea și suratele sale aduceau doar pagube pe insulă. Dar nu părea afectată de opinia celorlalți…

Vedeți, Lăcusta își hrănea stima de sine cu relațiile ei, căci erau zeci de mii de surate care își repetau, de mii de ori pe zi, că sunt cele mai importante, frumoase și mai merituoase creaturi, părere unanimă, în grupul lor, dar, chiar și așa, nu puteau ignora disprețul și atitudinea condenscendentă a celorlalte viețuitoare. Și atunci, Lăcusta își umplea golul interior prin lăcomie, adică prin distrugeri nemăsurate, dar care nu îi puteau ostoi foamea irațională.

Pe măsură ce vorbea, simțea din nou o foame îngrozitoare… Doar că acum îi era foame de putere. Dacă la început, măcar mimase bunul simț, de acum începuse să piardă controlul. Se prezentase, în mândria ei, ca o lăcustă de rang înalt, dar, de fapt, nu mai știa nici cum o cheamă și dacă s-a născut, într-adevăr, într-o familie nobilă, sau dacă numele pe care își baza autoritatea efemeră era, doar, împrumutat…

Și continuă să pledeze Lăcusta, acoperind cu glasul ei urât și strident întreaga adunare, rostind, ca pe o poezie, argumentele adunate de la celelalte lăcuste și găsind nod în papură tuturor celorlalte viețuitoare, la modul cel mai agresiv, fără a specifica, totuși, care este importanța ei în acest habitat. Concluzia era că, toți ceilalți trebuiau să dispară sau să nu se mai hrănească, deoarece familia lăcustelor era cea mai mare și era normal ca insula să le revină lor. La finalul argumentației, se uită la celelalte animale, așteptând aplauze, doar pentru a o vedea pe Vulpe, rotindu-și ochii.

Vulpea era expertă în manipulare căci așa reușea să supraviețuiască, avându-se în vedere că nu era nici ea, cine știe ce. Doar că vulpea era vicleană și ataca mai subtil, preferând să le inducă, altor creaturi, ideea că nu sunt suficient de bune, de abile sau utile. Doar că manipularea nu e știință exactă și nu funcționează dacă celălalt se prețuiește cu adevărat. Oricum, dacă ar fi fost după ea, criteriile de selecție pentru a rămâne pe insulă, erau frumusețea, grosimea cozii și ochii alungiți. Dar Vulpea o tolera pe Lăcustă, într-un mod disprețuitor, totuși, doar pentru că avea aceeași atitudine de prădător, cu toate că i-ar fi sugerat să învețe și când să se oprească. 

Ce hotărăști, atunci, mărite Dragon? Dacă nu se îndelinesc cerințele noastre, ne pregătim de război... spuse Lăcusta. 

Insula începu să vuiască de vocile celorlalte animale, revoltate de o asemenea îndrăzneală. Adică… cele mai dăunătoare creaturi emiteau pretenții și cereau celorlalte viețuitoare să se sacrifice. Până și trunchiul putred de copac parcă începuse să se jeneze că o lăsase să-și țină discursul pe spinarea lui. 

Deodată, coada solzoasă a Dragonului se trânti violent de pământ. Suflul loviturii fu atât de puternic încât trunchiul putred de copac și Lăcusta făcură un salt caraghios.

Era semnul clar că lăcustele erau izgonite definitiv de pe insulă, urmând să se împrăștie peste tot în lume. Astfel, deși urmau să mai facă unele daune pe unde treceau, lăcomia lor fără limite nu avea să mai distrugă niciun loc.

Se spune că lăcustele cutreieră și acum pământul, în căutarea paradisului lor pierdut, dar, așa cum se știe, rareori paradisul poate fi regăsit…

 

 

Povestea Comorii Regale

treasure chest

A fost odată ca niciodată, demult, demult, pe vremea când se nășteau legendele, un mic regat. Prințesa rămăsese, de curând orfană de părinți, astfel încât, până la întoarcerea prințului din expedițiile care urmau să-i aducă gloria, avea o existență destul de singuratică. 

Singura persoană care o mai consola era bătrâna ei doică. Zilele treceau, una câte una, iar Prințesa se dedicase îndatoririlor sale, care constau, de regulă, în realizarea aranjamentelor pentru bunul mers al castelului, înfrumusețarea și decorarea spațiilor, audiențe cu mai-marii castelului și cu supușii care se considerau lezați sau nedreptățiți. Prințesa își dădea silința să își facă datoria cât se poate de bine. Uneori îi scria prințului, informându-l cu privire la evoluția lucrurilor, fără a primi vreun răspuns din partea lui.

Ce credeau supușii despre aceste îndatoriri? Depinde… cei mai mulți ar fi ridicat, mirați, din umeri și ar fi spus: Ce face Prințesa? Nimic… Treabă de femeie și, a! așteaptă venirea prințului, din expediție, să facă nunta… Poate doi sau trei dintre ei ar fi recunoscut că este o muncă destul de grea. 

Prințesa știa părerea celorlalți și se simțea rănită, dar până și ea recunoștea că, în majoritatea timpului, se simțea epuizată, mică, mică și intimidată de această lume, încât îi venea să se ascundă undeva, cu toate că fuseseră și câteva zile în care se simțise capabilă chiar și să conducă lumea… pentru câteva secunde.

  Într-o zi, Doica îi mărturisi un secret:

Ești destul de mare să știi acum că în curtea castelului este o comoară îngropată de părinții tăi. Dar nu poți ajunge la ea, oricum, ci trebuie să o meriți!

Unde este? Cum o voi găsi?  spuse Prințesa, sărind în picioare.

Începe să cauți și când vei ajunge aproape, vei ști, îi spuse doica, apropiindu-se de urechea ei.

Prințesa nu așteptă mai mult, ci porni imediat în această aventură. Începu să sape în jurul castelului în fiecare noapte, căci misterioasa comoară nu avea să se arăte decât în întuneric, din câte îi povestise Doica. Supușii grădinari se arătau foarte contrariați că apăreau mereu gropi și dădeau vina pe cârtițe, ocărând toată ziua bietele făpturi, căci nu ar fi ghicit niciodată că Prințesa își petrece nopțile vandalizând straturile de flori.

Trecură săptămâni, trecură luni, iar Prințesa nu reușea să găsească nimic. Ceva ciudat se întâmpla, totuși, căci, de fiecare dată când se apropia de stejarul secular din mijlocul grădinii se simțea, brusc, bolnavă de frică. Senzația dispărea când își alegea alt loc unde să caute comoara. Îi trecuse prin minte că acesta este semnul că se află în locul potrivit, căci stejarul a fost, dintotdeauna, simbolul maiestății și se mai gândi și că spaima pe care simțea era o capcană care să o descurajeze să ajungă comoară, dar alunga rapid gândul… Ce om normal nu vrea să evite suferința? Dar totul până într-o zi când iși dădu seama că, dacă nu va încerca, își va risipi viața în căutări deșarte.

Astfel încât, adunându-și tot curajul, Prințesa se cufundă în noapte, imediat după venirea întunericului, mai hotărâtă ca niciodată să reușească. Se apropie de stejarul falnic și începu să dea, febril, pământul la o parte, uimită de încrederea pe care o avea că se află la locul potrivit. Așa încât, în ciuda suferințelor, dădu, într-un final peste cufărul mult dorit. Își plânse acolo dorul de părinți, îmbrățișând lemnul umed, simțindu-i esența tare, curată și purificatoare, și apoi, când se mai liniști, îl deschise.

A doua zi, cuferele regatului nu se umpluseră de aur și bijuterii, ci erau la fel de pline, sau de goale, cum vreți să-i spuneți… Grădinarul găsise altă groapă și ocăra de zor. Părea că totul este la fel în curtea castelului și că nu se întâmplase nimic. Dar curtenii simțeau că ceva era schimbat în înfățișarea Prințesei. Era ca și cum, peste straiele obișnuite, purta o manta fermecată, care emana forță, pace și compasiune, dar care punea, în același timp, ca o taină, o distanță necesară, între lumea ei plină de armonii duioase și lumea din jur. De fapt, din acea zi, fără să realizeze, nimeni nu s-a mai gandit la ea ca la o prințesă,  ci ca la o Regină… 

Sursa foto

https://pngio.com/PNG/11310-free-treasure-chest-png.html

Povestea Tânărului Magician

O fi fost așa, ori n-o fi fost… Am auzit și eu povestea unui magician, și o spun mai departe, căci mi-a amintit de faptul că unii oameni îmbracă, peste straiele obișnuite, de zi cu zi, straie fermecate, care întunecă vederea și mințile celorlalți.

A fost odată ca niciodată, demult, demult, departe, departe, un orășel în apropierea mării. Acolo trăia o negustoreasă tânără și frumoasă, venită de curând pe acele meleaguri.

La puțin timp, frumoasa femeie se trezi curtată de doi bărbați. Primul, trecea drept unul dintre cei mai râvniți burlaci, bogat, din familie foarte înstărită, arătos, foarte matur și sigur pe sine. Acesta o ceruse de soție, aproape imediat după ce o cunoscuse. O acoperea de atenții și era mereu acolo când avea nevoie de ajutor. Acest bărbat avea farmecul lui și știa să îl folosească. Cât despre femeie, aceasta poate că îl plăcea, pentru că era imposibil să nu îl placă, dar un lucru e sigur: încă, nu îl iubea.

Celălalt pețitor era un tânăr sărac, care lucra în piață. Din prima clipă în care o văzuse, se hotărâse să o facă soția lui. Ei i se păruse o glumă și nu îl prea lua în serios. I se părea prea tânăr, necopt, ba, chiar copilăros și visător. Nu îi era indiferent, căci era și frumușel, doar că mai auzise vorbe și promisiuni de dragoste nețărmuită, care nu erau decât foc de paie. Pe acesta îl refuzase de la început, dar el nu se supărase, ci primise vestea foarte încrezător că o va determina să își schimbe părerea.

Poate că nu mă vezi demn de tine, acum, dar acest lucru se va schimba, îi zise el.

Cum? îl întrebă ea.

Prin magie, îi spuse și zâmbi.

Și, într-adevăr, se întâmplă ceva neobișnuit: tânărul începu să câștige bani. Din ce în ce mai mulți. Cum? Ca prin magie. În fiecare zi o aștepta în piață și colindau, împreună, peste tot. Cumpăra orice vas, bucată de mătase, obiect casnic, care îi plăcea ei și reușea să îl vândă, apoi, la un preț mult mai mare. Așa încât, lumea începuse să îl considere un magician, având în vedere că afacerile începuseră să îi meargă atât de bine.

Ti-am spus că pentru mine valorezi mai mult decât greutatea ta în aur, îi spuse el, râzând, într-o zi, femeii iubite.

Între timp, celălalt pețitor începuse să aibă îndoieli în privința ei. O dorea în continuare, dar prea mulți oameni invidioși începuseră să îi sădească bănuieli în suflet: că e o străină, că cine știe ce viață dusese până atunci în țara de unde venea, că dacă o femeie așa frumoasă era nemăritată, însemna că are cine știe ce defecte… poate chiar o coadă de vulpe ascunsă pe sub rochiile vaporoase, ba că e o vrăjitoare rea, de reușise să le ia mințile celor doi. Cum altfel reușise, ea, să îl determine pe el, bărbatul cel mai râvnit să îngenuncheze în fața ei, iar pe un tinerel, să muncească pe brânci să facă rost de bani? Așa încât, pețitorul își regreta cererea în căsătorie făcută mai devreme iar tot orașul bârfea că frumoasa femeie a fost părăsită. Ce satisfacție!

Aceleași lucruri le auzise și tânărul, doar că el se amuzase de cât de întunecate erau mințile oamenilor care treceau drept buni și morali. Aceleași povești le auzise și frumoasa femeie, dar nu se mai lăsa preocupată de asemenea lucruri, căci gândurile ei se întorceau, cu drag, din ce în ce mai des, către magician. Crescuse mult în ochii ei, căci adevărata lui magie nu era că putea să vândă pe bani grei ceea ce atingea femeia iubită, ci că știuse să îi privească în suflet. Iar în sufletul ei nu văzuse nici urmă din urâțenia de care era bănuită.

Într-un târziu, veni să o vadă, cu pas încet și inima tulbure, primul pețitor. Îi ceru iertare pentru șovăiala lui. Știa că a greșit. Era la fel de impozant și de chipeș ca întotdeauna, cu hainele care îi veneau ca turnate, cu părul și barba îngrijite de un om priceput și gura frumoasă, care îi vorbea cu meșteșug.

Dar, ca printr-o magie care o atinsese și pe ea, începuse să îl vadă altfel. Acum îl privea doar ca pe un băiețel îmbrăcat în haine prea largi și prea lungi pentru trupul lui firav, fricos, slab în fața părerilor altora și speriat de propriile simțăminte.

Acum, o fi fost așa, ori n-o fi fost… mie îmi place să cred că o fost și că frumoasa  negustoreasă trăiește, în continuare, fericită cu magicianul ei, în orășelul aflat în apropierea mării albastre. Îmi place să cred că și celălalt pețitor a crescut, între timp, și că este, în sfârșit, cu adevărat liber și fericit…

Povestea Dragonului furios

ember_dragon_by_isismasshiro-d4tgo65Se spune, dragă Cititorule, că poveștile sunt doar pentru copii, căci țesătura din care sunt făcute nu poate fi pătrunsă decât de inocența și puritatea sufletelor tinere. Dar eu, în nechibzuința mea, nu am scris, niciodată, pentru copii… 

A fost odată ca niciodată, departe, departe, un tărâm minunat, numit Țara Magiei, atât de îndepărtat, încât mulți oameni nici nu credeau că există, așa cum, nici în zilele noastre nu se mai crede în semne, ființe cu puteri supranaturale și întâmplări minunate.

Iar aceasta este povestea Dragonului de Foc. Poate vi-l amintiți din altă istorisire, cea a lui Markus și a consătenilor săi, când dăduse dovadă de multă înțelepciune. Însă nu fusese așa, dintotdeauna. Ba dimpotrivă, în copilărie, Dragonul de Foc era cel mai temperamental dintre frații lui, și nu de puține ori, crease haos și panică printre oameni, prin izbucnirile lui, extreme, de furie.

Ceilalți dragoni îl priveau ciudat, căci erau, de regulă, firi timide, retrase, care ajutau pe cei care aveau nevoie, cu sfaturi, și care ghidau oamenii cu inima nobilă, după ce le testau curajul sau alte virtuți. Dar nu și Dragonul de Foc, care începuse să devină foarte dezagreabil și chiar periculos.  Frica lui cea mai mare era că nu va deveni niciodată un mentor și un model pentru alții, câtă vreme se lupta atât de mult cu propriile lipsuri. Așa că devenise un rebel.

Una dintre explicațiile pentru temperamentul lui, imposibil, era că avea simțurile extrem de ascuțite, astfel încât, de fiecare dată când era atins, chiar și ușor, sau auzea zgomote mai puternice, ori soarele strălucea prea tare, durerea devenea insuportabilă și se transforma în furie incontrolabilă. 

Ce nu încercase, micul Dragon, ca să scape de toate senzațiile acelea neplăcute! Încercase ceaiuri, tincturi și băi de nămol, amulete magice și câte alte remedii, însă toate erau în van… 

Într-o zi, văzând un cavaler în armură, micul Dragon crezu că găsise soluția pentru problemele lui. Zbură imediat, la primul fierar, care se afla aproape de granița cu Țara Magiei, și își comandă o armură. Așa, gândea el, lumina nu îl va mai deranja prin vizieră, zgomotele ascuțite nu vor mai ajunge direct la el, având urechile protejate de coif, iar crengile copacilor nu îi vor mai zgâria pielea sensibilă.

Ca plată pentru munca fierarului se oferise să nu mai distrugă lanurile din preajma satului, pentru zece de ani, lăudându-se în fața acestuia, că este cel mai generos dintre dragoni și că nu ar fi primit o ofertă mai bună, în altă parte. Nici prin minte nu-i trecuse că a respecta munca și proprietățile oamenilor este ceva normal, și nu un act de generozitate și benevolență, dar ce să-i facem? Durerea întunecă până și mințile cele mai luminate.

Dar poate că, pe undeva, micul Dragon știa că munca se plătește, dar disperarea lui se exterioriza prin intimidare, mizând pe faptul că, un simplu om nu va cuteza să-l refuze. Probabil că aceasta era adevărul, căci eroul nostru nu se mai apropie de acest sat, multă vreme, chiar și după ce trecuseră cei zece ani.

Fierarul nu avu, într-adevăr, curajul să-l refuze, dar, în același timp, îi și fusese milă de durerea pe care o suporta Dragonelul. Astfel, după câteva zile, acesta pleca, mândru, din atelierul meseriașului, îmbrăcat în noua sa armură. Atâta doar că nu mai putea zbura, iar echipamentul era îngrozitor de greu, astfel încât, obosea foarte ușor și nu se mai putea juca alături de ceilalți confrați. Căci durerea, într-un fel sau altul, face din orice ființă, una singuratică… 

Fierarul ar fi vrut să-i spună că, pe măsură ce va mai crește, va avea nevoie de altă armură, dar preferă să tacă. Dragonii trăiesc mulți ani, și cine știe în cât timp se dezvoltă? De ce să-i mai dea și alte idei?

După o lungă perioadă, ajungând adolescent, Dragonului de Foc îi era clar că armura nu i se mai potrivea, ba chiar devenise o sursă de suferință. Își scoase armura și se îndreptă către satul în care se afla fierarul, pentru a comanda una nouă. Încercă să zboare, dar nu reuși… Aripile nu îl mai ascultau.

Începu să parcurgă drumul pe jos, prin pădure. Merse, și merse, și merse, el, toată noaptea, până ieși la margine. Lumea se schimbase de când nu mai vizitase acele locuri. Apăruseră clădiri noi, cu ziduri groase, iar pe colina cea mai înaltă se zărea un castel impunător.

Era dimineață devreme când ajunse și Dragonul la ușa fierarului, care era tot la o margine de sat. Nu fu, pe lume, spaimă mai mare decât a meșteșugarului care se trezi cu o ființă mitologică de șase metri și zece tone, în curte (asta doar pentru că era cam scund și cam slăbuț pentru vârsta lui), căci fierarul acesta era stră-strănepotul celui care îi făcuse prima armură. Acesta credea, ca toată lumea, că era doar o poveste ticluită, la băutură, de înaintașii lui.

Și îi povesti, omul, ce se întâmplase între timp: că bucuria oamenilor după ce scăpaseră de raidurile Dragonului fusese scurtă, căci un rege vecin, hapsân, îi invadase și îi făcuse sclavi, că actualul rege era nemilos și lacom, că îi pedepsea, îi chinuia și îi tortura din orice motiv, și alte fapte îngrozitoare.

Și ascultă Dragonul povestea, simțind, pentru prima dată, milă de oameni. Atunci realiza el, că un rău este, inevitabil, înlocuit de alt rău, uneori chiar mai mare: căci în locul unui Dragonel cu temperament, asupra bieților țărani se năpustise un om hain, care le cauzase și mai multă suferință. Și se simți, în mod ciudat, vinovat că se retrăsese și trăise liniștit atâta vreme, în vreme ce alții sufereau așa de mult. Căci știa și el vreo câteva lucruri despre durere…

Așa că se hotărî să meargă la rege ca să îi comande să înceteze abuzurile.

Imaginează-ți, dragă Cititorule, o creatură de statura eroului nostru trecând printr-un sătuc medieval! Se auzeau din toate părțile, țipete de oameni panicați și zgomote de armuri, căci toți soldații alergau ca să apere fortificațiile.

Dragonul era la poarta castelului, când regele dădu ordinul de atac: o ploaie de sulițe, săgeți, pietre și ulei încins căzură asupra lui. Dar, ciudat este, că nu le mai simțea. Deși purtase armura pentru a se proteja, sub greutatea acesteia, pielea se întărise și se formaseră solzi care rezistau la orice tăiș, și la orice temperatură. Și le dădu, Dragonul de Foc, o lecție de neuitat, hainului Rege și cavalerilor lui (dacă îi putem numi, așa), dărâmând castelul necurat și gonindu-i pentru totdeauna.

Doar că de data asta nu se mai pierduse cu firea, căci purtând armura, învățase răbdarea și cumpătarea, chiar dacă nu mai avea abilitatea de a zbura ca ceilalți din specia lui. După care, în uralele tuturor sătenilor, care se simțeau acum răzbunați, îl numi pe stră-strănepotul fierarului, conducător.

Apoi, la asfințit, când toți oamenii petreceau, eroul nostru se retrase într-o peșteră din apropierea satului, pentru a se odihni. Rememorând cele întâmplate, își dădu seama de un  lucru: că devenise un Dragon adevărat, un campion al dreptății! 

Și totul se datora fierarului care îi oferise atâta compasiune, pe când el nu îi oferise nimic, personal, acelui om, și nu mai avea ocazia să-l răsplătească. Dar se hotărî să nu mai lase satul de izbeliște, ci să locuiască în mica peșteră, iar din când în când, să mai iasă, fâl, fâl! sa facă niște stricăciuni neînsemnate, atâta cât să știe alți invadatori că satul este situat într-o zonă primejdioasă și să nu mai fie tentați să vină pe acolo.

Și a doua zi, îl chemă pe noul conducător al satului ca să îi ceară 50 de creițari pe an, ca taxă de poluare sonoră, căci ursuzul nostru erou tot nu suporta muzica, râsetele și discuțiile prostești. El se justifica, spunându-și că, dacă oferă totul gratuit, oamenii nu vor ști să aprecieze tot ce făcuse pentru ei. De fapt, Dragonului îi plăcea să facă afaceri, sau mici escrocherii, dacă vreți, negociind de pe o poziție de putere. Și această tendință o va avea toată viața lui, căci nimeni nu poate fi perfect, oricât ar fi de înțelept. Pur și simplu, avea micile lui distracții vinovate. 

Cu atâta timp la dispoziție, se gândi chiar să scrie o carte, dar literatură, filosofie adevărată, nu prostii din acelea, comerciale, cum scria ruda lui, Dragonul de Gheață, care obținuse o oarecare notorietate, în ciuda lipsei, evidente, de talent. Fiindcă nimeni nu-i perfect, na!

 

  Sursa foto: http: //isismasshiro.deviantart.com/art/Ember-dragon-291351389

Povestea Oglinzii Adevărului

Femeia își găsi drumul prin încăperile înguste și întunecoase, urcând, în fugă, treptele înalte și alunecoase ale Turnului. Ținea ascuns, sub mantie, un obiect prețios, mai prețios decât propria viață… Era simbolul orașului în care se născuse, și care căzuse sub asediu: o oglindă magică, care arăta mereu adevărul. Se pare că Regelui vecin nu îi plăcuse adevărul, căci se hotărâse să distrugă orașul cu tot cu oglindă…

Luna plină își arunca razele deasupra turnului vechi, vechi, mai vechi chiar și decât piramidele. Lupii urlau la intrarea în turn, scăldați în lumina argintie, însă femeia respira ușurată pentru prima dată în ultimul an, simțindu-se mai în siguranță în mijlocul lor, decât în mijlocul oamenilor…

Cu multă grijă, așeză oglinda pe un suport. Se așeză pe podea și adormi imediat. Deodată, simți cum încăperea se umplu de o negură care creștea și o cuprindea încet, încet. Simțea cum negura aceea deasă o acoperea, sufocându-i întreaga lume… Sări imediat în picioare cu pumnalul pregătit, simțind prezența a ceva sau a cuiva în cameră. Dar cum poți să te lupți cu ceva nevăzut?

Deodată, văzu o luminiță și auzi niște pași târșăiți pe podea. Ceața se desprindea încet și putu să vadă silueta unei femei în vârstă, sprijinindu-se în baston. Femeia se întreba cum reușise o bătrână să urce scările întortochiate, lunecoase și strâmte. Și cum trecuse prin mijlocul lupilor? Clar, nu era o ființă obișnuită. Dar ce era ea, prieten sau dușman?

Eu sunt stăpâna Turnului, îi spuse bătrâna, ghicindu-i întrebarea. Aici se adăpostesc cei care nu au altă scăpare. Ești în siguranță aici, poți fi liniștită.

Așezându-se ușor pe un scaun, Bătrâna întrebă:

-Cum ai ajuns la mine?

Și îi povesti Războinica tot ce se întâmplase în ultimul an în orașul ei: despre Regele vecin care ieșise furios din Camera Oglinzii, despre amenințările și armata de ostași trimisă să-i răzbune mândria rănită, despre demonii invocați de vrăjitorul Regelui, porniți deasupra Orașului, despre trădători, despre tot…

Și ascultând-o, sau doar privind-o, Bătrâna putea să ghicească ușor că Războinica se simțea obosită de viața ei, care nu mai însemna decât un șir de lupte care nu mai conteneau… obosită de oamenii lași și vicleni… obosită de orgolii și de ambiții… obosită de minciuni și de oameni buni, și de nebuni. Obosită de tot!

După ce termină de povestit, Bătrâna o întrebă:

Dar tu ce ai văzut în Oglindă?

Războinica mărturisi că nu folosise niciodată Oglinda.

Ce sens are să protejezi Adevărul dacă nu ai curajul să-l vezi?

Razboinica tresări, căci nu se așteptase la această întrebare, dar realiză că acum este momentul să afle. Se îndreptă, în lumina lunii, către Oglindă și privi în suprafața lucioasă care se tulbura și îi arăta fel de fel de lucruri, lucruri pe care nimeni nu le-ar fi ghicit dacă i-ar fi privit doar chipul, căci, doamne! ce bine știa să-și ascundă trăirile!

Și plânse Războinica ore în șir, pentru prima dată în viața ei, de rușine, durere, bucurie și mândrie… Căci învățase că e mai ușor să lupți cu demonii din afară decât cu cei pitiți în suflet. Dar mai învățase și că inocența, bucuria, liniștea și siguranța de altădată, nu plecaseră din inima ei, căci le simțea calde și blânde, ca pe niște mângâieri tandre, în ciuda tuturor suferințelor prin care trecuse.

Povestea Nuntii Regale

primagCandva, demult, demult, in vremurile in care magia si realitatea se impleteau, s-a intamplat o istorie haioasa… cel putin din punctul de vedere al martorilor, si nu neaparat al protagonistilor… 

S-a intamplat la nunta dintre un Print si o Printesa, din doua regate vecine. Cei doi fusesera promisi unul altuia, din copilarie, dar nu se vazusera niciodata. De fapt, Printesa traise izolata aproape toata viata ei, avand alaturi doar cativa servitori credinciosi si discreti. Nu avusese niciodata prieteni de varsta ei si nu cunoscuse pe nimeni. Era aratata lumii doar in cadrul ceremoniilor mai importante din regat cand nobilii se perindau si se inclinau, scurt, in fata tronului si a familiei regale.

In acea dimineata, palatul era cotropit de invalmaseala de servitori care nu mai pridideau cu pregatirile. Totul trebuia sa fie perfect: florile, vesela, bucatele… Coafura miresei luase destul de mult timp, caci trebuia sa se imbine perfect cu rochia extrem de voluminoasa, doar trebuia sa arate impecabil, nu-i asa? La ora ceremoniei, totul era perfect aranjat.

Printesa avusese un presentiment rau toata dimineata. In momentul in care tatal ei, Regele, ii dadu mana pentru a o conduce la altar, isi dadu seama ca e rece ca gheata. Realiza ca trebuie sa fie un motiv serios pentru care nimeni nu ii vorbise despre Print, vreodata, si i se interzisese sa il cunoasca inainte. Simtea cum gandurile rau prevestitoare se imbulzeau in mintea ei, facand-o sa-si piarda luciditatea, cum inima incepuse sa-i galopeze in piept si respiratia ii devenea din ce in ce mai grea… Se apropia de altar, si, de sub aranjamentele de flori care curgeau din tavan, incepuse sa intrezareasca, incetul cu incetul, silueta Printului…

Dupa postura, pare tanar, isi zise ea, admirand tinuta frumoasa a mirelui. Pare si puternic, isi zise ea, intrezarind mijlocul subtire si spatele lat. Incepu sa respire usurata, iar intre timp Printul se intorsese cu fata catre viitoarea mireasa si viitorul socru, lasand sa i se vada pieptul lat, frumos, pe care camasa se intindea perfect. Inca putin, isi zise ea, asteptand sa-i vada si chipul…

Mai facu doi pasi, si de sub ghirlandele de orhidee se dezvalui totul… Nu fu pe lume o bataie de inima mai violenta decat a Printesei in clipa aceea… Era ingrozita! Tot corpul ii era strabatut de socul acela, care i se aduna ca un ghem in stomac si o facea sa ameteasca si sa se clatine pe picioare… Caci mirele nu avea chip omenesc, ci de pasare… Da, de pasare… Un urias cap de papagal perus intr-o culoare luminoasa de verde!!!

Acum intelegea de ce nu se vorbea niciodata despre el si de ce nu il intalnise pana atunci. Uimirea i se transforma atat de rapid in rusine si furie,  incat dadu imediat drumul mainii tatalui ei, si deschise gura cu un urlet mut, privind din nou catre Print… Un barbat cu cap de pasare…Mirele meu, isi zise ea cu dispret.

Voia sa fuga, sa se ascunda de privirile tuturor, jurand ca nu va ierta o asemenea umilinta. Ar fi pornit un razboi daca ar fi putut!!!

Se starni rumoare in sala imensa, plina de invitati… toti vociferau soptit, uitandu-se la cei doi urmasi ai caselor regale. Ce pot sa fac? Se intreba Printesa… Fie fug de el si ma ascund toata viata, fie gasesc la el ceva de iubit si ma resemnez, isi zise ea. La urma urmei, nu Printul a cerut sa se nasca asa… Dar, totusi, nu e drept fata de mine!!! 

Printul isi misca si el capul in lateral, privind-o indelung, naiv, cu ochiul lui pasaresc, rotund, lasandu-si profilul aviar la vedere. Rumoarea din sala nu se oprise… Si toti invitatii comentau, insa nu despre Printul Cap de Pasare, de acesta data, ci despre coada roscata, stufoasa, ca de vulpe, care iesise din rochia viitoarei mirese, si batea intr-un ritm nervos, inca de cand apucase sa-l zareasca… Nimeni nu stiuse de aceasta particularitate a miresei, mai ales ca moda rochiilor din regat era perfecta pentru a camufla o asemenea trasatura.

Sursa foto: https://videohive.net/item/bride-and-groom-silhouette/19419831

 

Povestea unei iubiri la prima vedere

dorian_gray_by_bklh362-d31by9pA fost odată ca niciodată, departe, departe, un mic orășel scăldat în verdele închis al pădurilor și albastrul lacurilor…  Viața era dulce și liniștită… uneori prea liniștită…

Într-o zi, o domnișoară ieși la o plimbare în parcurile pline de flori. Plictisită de oameni, de eternele politețuri, căuta o bancă solitară, când, deodată, zări silueta subțire a unui tânăr… O domnișoară de condiția ei, credea ea, nu putea zăbovi cu privirea prea mult asupra cuiva. Nu știu de unde avea această convingere… nimeni nu îi spusese că ar fi sub demnitatea ei să privească, atent, un bărbat.

Își găsi banca solitară și rămase cu gândurile ei, unde, din când în când, apărea acea silueta subțire, amintirea părului întunecat, tunica neagră, frumos croită, parfumul exotic și răcoros al tânărului. Probabil pleacă într-o călătorie, se gândi ea. Își aminti că în preajma tânărului era un slujitor cu un cufăr negru, elegant. Oare cine o fi? Nu l-am mai văzut…

Timpul trecu iar fata își continua rutina zilnică, amintindu-și, doar din când în când, de străinul călător. Doar parcul îi mai amintea de acea prezență și atunci îl petrecea în călătoriile lui, fie în țări exotice, pline de pericole, fie în orașele cele mai mari ale lumii, exemple de eleganță și rafinament. Se gândea la viața străinului, în timp ce saluta, grațios, dar aproape absentă, cunoștințe, mătuși, vecini, prietene, și, uneori, un băiat brunet, înalt, subțire…

Într-o zi, domnișoara se plimba, prin același parc, cu prietena ei cea mai bună. Iar fetelor le place să vorbească despre dragoste… Și începu și tânăra să povestească despre străinul misterios… despre cum strălucea soarele în ziua aceea, despre florile care tocmai înfloriseră, despre silueta subțire, zveltă pe care o zărise preț de o clipă, despre părul închis la culoare… Îi descrise cu lux de amănunte cufărul, mirosul intoxicant de parfum și tunica pe care o purta, el, în acea zi.

Prietena ei era o fire diferită, totuși. Nu se putu abține să nu comenteze faptul că, dincolo de poveștile despre natură, parc, cufere, siluete și parfumuri, ar trebui să existe și un bărbat în acea tunică extraordinară. Ea, una, s-ar fi concentrat mai mult asupra brunetului misterios și mai puțin pe recuzită… Chestie de gust, totuși…

Salutară, în trecere, zâmbind, un tânăr brunet. Prietena îi remarcă imediat chipul interesant, sprâncenele frumos arcuite și zâmbetul. Îi povesti tinerei noastre despre el: era nepotul unei vecine și se mutase în orășelul lor acum câteva luni.

Iar domnișoara ascultă, simțind cum vălul i se luase de pe ochi. Se întoarse repede cu gândul la străinul misterios și la călătoriile lui minunate… Era conștientă, acum, că străinul nu mai era, tocmai, un străin, și că în tot acest timp, fantezia fusese o realitate mai bună pentru ea. Luase o decizie în acel moment: va călători, va pleca să vadă lumea pe care o cunoscuse până atunci prin ochii altcuiva, prin ochii unui bărbat pe care îl petrecuse, cu gândul, peste tot.   

Sursa foto: https://bklh362.deviantart.com/art/Dorian-Gray-183635773

 

Povestea unei singurătăți

13786287-Chinese-Girl-with-an-umbrella-the-pond-Stock-Vector-geisha-woman-japanA fost odată ca niciodată, demult, demult, în vremuri de mult apuse, o Zână, care avea puterea de a crea. Se spune că, plină de imaginație cum era, crease ființe, dar și obiecte însuflețite. Da, da! Crease obiecte care puteau gândi, simți și chiar vorbi… Era mândră de toate creațiile ei, și, din când în când,  trecea să le mai viziteze.

Într-o zi, întâlni una dintre primele ei opere, o umbrelă de toată frumusețea, dar mai ales, extrem de utilă când ploua cu găleata.

– Ce mai faci? întrebă Zâna.

Bine… răspunse Umbreluța. De fapt... mă plictisesc.

 E bine. Înseamnă ca vremea e frumoasă pe aici.

– Bine pentru cine? Întrebă Umbreluța. Nu fac decât să stau și să aștept. Mă plictisesc de moarte. De ce n-am putut fi și eu ceva important? Așa, sunt uitată într-un colț, de cele mai multe ori, și privesc oamenii care se grăbesc să-și petreacă timpul pe afară, simțindu-mă inutilă.

– Oh, îmi pare rău. Dar cu siguranță, atunci când plouă se bucură să te aibă în preajmă, spuse Zâna, gândindu-se cât de mult se înșelase, și cât de mult diferă Binele așa cum îl vedem noi, de Binele, așa cum îl văd alții.

– Da, dar nici atunci nu mă simt fericită. Tu ai fi fericită dacă cineva și-ar aminti de tine doar când are nevoie? Am o utilitate, e adevărat, dar am și eu sentimente, să știi!!! răspunse Umbreluța, înfoindu-se toată, de parcă începuse să bată vântul.

– Și ce aș putea să fac pentru tine, acum?

– Nu știu exact… Nu m-am gândit că cineva ar putea să facă ceva pentru mine…

Cu siguranță că a sta prea mult fie, în ploaie, fie, uitat, într-un colț, nu face bine cugetului și nici simțămintelor…

– Aș putea să te duc într-o țară ploioasă, unde prima grijă a omului ar fi să se protejeze de ploaie… Sau aș putea să te transform în altceva…

– Ai putea? Întrebă Umbreluța.

Nu se așteptase la aceste răspunsuri…  Tot gândindu-se la propunerile Zânei se întristase și mai mult. Cu siguranță că a sta prea mult, fie, în ploaie, fie, uitat într-un colț nu face bine nimănui… I-ar fi plăcut să fie mai utilă și mai agreabilă… Oare, dacă aș fi o poșetă? se gândea ea.

Dar tot cugetând, își dădu seama că cel mai mult îi plăcea să protejeze o persoană de ploaie, având cerul imens deasupra, chiar și așa, furios și plin de nori, cum era… Da, cerul! Asta îi plăcea cel mai mult!

– Mi-aș dori să fiu tot Umbrelă, dar să pot ieși afară chiar și când e soare… Să văd mai des cerul!

Zâna îi zâmbi, făcu un semn ușor cu bagheta, iar Umbreluța se transformă și se trezi într-o casă nouă. Noul ei veșmânt era din mătase și dantelă… Nu avu timp să se dezmeticească, fiindcă imediat, o tânără drăgălașă, îmbrăcată într-o rochie lungă și vaporoasă, se aplecă și o luă afară… Orice fată știa că la plimbarea de la prânz trebuie să te protejezi de soarele prea puternic… Acum, Umbreluța putea vedea cerul și când era albastru…  

Sursa foto: https://www.123rf.com/photo_13786287_chinese-girl-with-an-umbrella-the-pond.html

 

 

Povestea destinului Prințului

sorceressA fost odată ca niciodată un mic și frumos regat, între lumea noastră și lumea magiei. Tot poporul era în sărbătoare, căci tânărul prinț urma să devină, în curând, rege. Singurul îngrijorat și temător era chiar Prințul. Se temea de puterea lui, dar, mai ales de puterea întâmplării, a magiei și a sorții. Nici un rege nu poate controla totul.

Prințul își simțea sufletul greu, frământat, nu mai dormea, nu mai putea mânca, nu mai găsea motive de veselie, gândindu-se mereu la locul lui în această lume. Sfătuindu-se cu doica lui, aflase că la granița cu regatul vecin trăiește chiar Soarta, cea care de la începutul lumii scrie, deopotrivă, povestea vieților mai marilor lumii, dar și a oamenilor simpli. Pe ascuns, părăsi palatul de unul singur și plecă în căutarea Sorții, pe care o vedea ca pe o femeie crudă, neclintită și înfricoșătoare. După multe căutări, găsi peștera în care trăia aceasta.

Era uimit de nenumăratele catastife, de frumusețea lor. Indiferent de poveștile scrise acolo, pentru împlinirea vieților înaintașilor și ale oamenilor care trăiau în acele timpuri, coperțile erau încrustate cu aur și nestemate, iar paginile erau scrise cu cea mai îngrijită caligrafie.

Soarta era o femeie, încă, tânără, dar nu îți puteai da ușor seama de asta. Îl primi cu eleganță și bunăvoință. La urma urmei, puțini aveau onoarea de a o privi în față, cu toate că toți oamenii o pomeneau, cu revoltă, dușmănie, sau, uneori, resemnare, în momentele lor cele mai grele: boala copilului, moartea cuiva iubit, pierderea bunurilor pământești sau a libertății, umilințe și dureri inimaginabile.

– Ce te frământă, tinere Prinț?

– Mi-e frică de ce urmează, spuse el. Am atât de multe decizii de luat și mi-e frică să nu fie doar o iluzie ideea că eu îmi hotărăsc destinul. Mă tem că e doar o poveste de adormit copiii. Nu sunt sigur că am, cu adevărat, această putere. Vreau să-mi arăți ce ai scris pentru mine. Nu mai pot trăi fără să știu…

– Care sunt întrebările tale? zise Soarta.

– Voi fi rege, în curând. Dacă voi urma această cale, voi fi ca tatăl meu, albit înainte de vreme, împovărat de griji, dar invidiat și dușmănit, fără a avea prieteni adevărați? Dacă voi renunța, voi fi un simplu om, cu griji mărunte și condamnat prin lașitatea lui, să trăiască o viață măruntă?

– Ce altceva?

– Dacă mă voi însura cu prințesa care mi-a fost promisă, va fi, ea, o străină pentru mine? Nu știu dacă va exista afecțiune între noi, sau ne vom petrece viața urându-ne, evitându-ne și încercând să uităm unul de altul. Dacă voi alege altă mireasă, îmi voi arunca poporul într-un război? Căci nu cred că regele vecin  mă va ierta pentru insulta de a-i respinge fiica. Dar, dacă nu voi fi iubit, niciodată, cu adevărat?

– Continuă…

– Dacă vom merge la război, cât de mult ne vei surâde? La urma urmelor, au fost strategi străluciți pe care, se zice, că doar impotrivirea ta i-a făcut să ajungă pierzători în istoria lumii. Dacă voi avea copii, vor fi ei așa cum îi doresc, frumoși, deștepți, sănătoși, sau vor fi încă o sursă de durere pentru mine? Care e răspunsul tău, căci nu mai am răbdare?

– Dacă…

Doar atât îi spuse Soarta și deschise, cu grijă, un catastif. Pe pagină era scris frumos, caligrafic, numele Prințului. Doar atât se putea citi. Povestea vieții lui, se schimba de la o secundă la alta, pe măsură ce litere și fraze apăreau și dispăreau, ca într-un dans nebunesc între alegeri personale, coincidențe sinistre sau minunate, întâmplări banale sau de mare însemnătate, voințe care se ciocneau sau mergeau împreună, deopotrivă în ordine și haos.

 

Sursa foto: http://maxpixel.freegreatpicture.com/Sorceress-The-Witch-Fairy-Tales-Fee-Elf-Enchanted-539681