Povestea Războinicului

A fost odată ca niciodată, într-o cetate veche, uitată în negura vremurilor, un tânăr luptător. Edan, căci acesta era numele lui, era cel mai talentat elev al celui mai talentat profesor. Calitățile sale erau de neegalat. Se spunea, adesea, despre el că are vederea ca de vultur, iuțimea ghepardului, curajul leului și că simțea inamicul înainte ca acesta să pregătească un atac. Așa cum spuneam, era de neegalat. Profesorul său, un excelent maestru, îl învățase tot ceea ce știa, iar ca tehnică, elevul său era îmbatabil. Edan se lăuda că nu există cetate pe care să nu o poată apăra în fața oricărui inamic, oricât de puternică sau numeroasă i-ar fi armata și că nu există fortăreță pe care să nu o poată cuceri.

Într-o zi, Edan auzi despre un mare maestru, care trăia ca un pustnic, departe de lume. Fusese, cândva un strălucit strateg, dar preferase să caute liniștea în solitudine. Puternicul Edan plecă în căutarea acestui mare maestru, pentru a-și completa cunoștințele, sau, poate, pentru a-și confirma priceperea. Nu mică îi fu mirarea când îl întâlni pe marele strateg, ridicat în slăvi de atâția și atâția oameni: era bătrân, bătrân… mic de statură și gârbovit. Nimic nu lăsa să se întrevadă marele luptător de altădată. Acesta îl primi politicos pe Edan, îi ascultă ore în șir peripețiile, faptele de vitejie și nu îl întrerupse deloc în timp ce își lăuda calitățile și descoperirile în arta războiului, strategiile de rezistență în fața unui asediu și de suprimare a rezistenței inamicului în timp ce lansa atacurile. Într-un final, Edan îl întrebă pe maestru dacă îl poate învăța ceva nou.

 – Te-am ascultat și îmi este clar că ești un mare războinic, spuse Maestrul. Ai învins multe armate, îmi dau seama că ești mândru de tine, așa cum este și firesc. Dar, tot nu știu cu ce îți pot fi de folos.

– Ce ar trebui să mai știu pentru a fi mai bun în ceea ce fac? întrebă Edan.

– Te simt nemulțumit…

– Da, am învins de multe ori, dar  mă simt nemulțumit, parcă nimic nu îmi este de ajuns.

– Ai vorbit sincer, însă cred că trebuia să spui de fapt, “Am învins de multe ori ȘI mă simt nemulțumit”, căci cele două realități există în același timp și nu se anulează una pe alta.

– Ai vorbit ca un cărturar și nu ca un luptător, Maestre. Vrei să-mi spui că mulțumirea mea nu depinde neapărat de numărul de victorii?

– Nu m-aș fi putut exprima mai bine, mulțumesc pentru ajutor, Edan.

– Dar, cum așa? Când se întâmplă lucruri bune, e normal să te simți bucuros. Și atunci când se întâmplă lucruri rele, e normal să fii nemulțumit, dezamăgit, Maestre. E logic!

– Imaginează-ți, ce s-ar întâmpla dacă împăratul ți-ar făgădui că, dacă te vei îndrăgosti nebunește de prima femeie pe care o vezi, la întâmplare, îți va dărui toată visteria? Ai reuși să iubești la comandă, oricât de mult ai vrea lucrul acesta? Ar fi logic, căci te-ai alege cu dragostea vieții tale și cu o avere incomensurabilă.

– Nu știu… depinde…nu cred…

– La fel, te-ai putea îndrăgosti la comandă, dacă împăratul te-ar amenința că te va condamna la moarte în cazul în care nu vei reuși? Ar fi logic să te îndrăgostești și să scapi cu viață.

– Nu sunt sigur că aș reuși, chiar dacă viața mea ar depinde de asta! Aș simți mai degrabă frică, poate chiar disperare, dar dragoste adevărată, nu… Maestre, ce ar trebui să învăț din toate acestea?

– Să te oprești puțin, să te asculți, să afli ce anume te frământă și de ce acum, căci nemulțumirea din inima ta vrea să te învețe ceva despre tine. Tu încerci să o potolești, acoperindu-te de victorii și de lauri, dar fugi de tine. Și dacă vei alege să lupți împotriva ta, încercând să faci să dispară o parte din tine, vei pierde, oricum. Rezistența și suprimarea nu sunt strategii câștigătoare chiar în orice conflict. Logic, nu?

 Sursa foto: subaru01rins.deviantart.com

 

Povestea Inelului cu Smarald

A fost odată ca niciodată, demult, demult, undeva, departe într-un vechi regat, o frumoasă prințesă. Nu era ușor pe atunci să fii prințesă, cum nici în zilele noastre nu e ușor. Înconjurată mereu de o cohortă de supuși, profesori, doamne de companie, ore de lectură, lecții de dans, lecții de istorie, politică, bune maniere, programul prințesei era mereu ocupat. Tânjea, uneori, după o schimbare, ceva care să o scoată din rutina zilelor care semănau izbitor una cu cealaltă.

Azi era una dintre zilele cele mai fericite din an, căci venea bijutierul curții să își prezinte cele mai frumoase giuvaeruri … Era frumos… un inel cu smarald și o montură prețioasă… Prințesa îl văzuse de departe și nu își mai putea lua ochii de la el. Bijutierul vorbea mai departe, lăudându-i o pereche de cercei cu safire, cu o lucrătură impecabilă, care s-ar fi potrivit perfect cu ochii ei. Sau colierul cu rubine sângerii care contrastau minunat cu pielea ei albă, regală. Nu, Prințesa dorea doar acel inel…

– Din păcate inelul este prea mare pentru mâna dumneavoastră, Alteță, spuse.  Și apoi, este o piesă făcută la comandă pentru o contesă… un cadou de la soțul ei pentru aniversarea căsătoriei lor.

Degeaba. Prințesa dorea acum inelul și mai mult: Oare ce fel de bărbat este contele? Și ce mult își iubește soția! E un inel minunat! Cel mai frumos pe care l-am văzut!

– Permiteți-mi să vă prezint această tiară cu diamante, continuă bijutierul. Of, este inutil, își spuse acesta în gând, observând că Prințesa nu îl mai asculta. Ce poți să-i oferi unei fete care are totul?

Prințesa dori să încerce din nou acel inel.. cu aceeași tristă constatare: nu se potrivea!

Pot avea orice doresc, dar nu și acest inel. Viața este atât de nedreaptă! își spuse Prințesa dezamăgită. Chiar avea nevoie ca acea zi să fie perfectă, dar se pare că dorința nu avea să i se împlinească.

– Care este giuvaerul tău cel mai de preț, bijutierule?

– Giuvaerul meu cel mai de preț? Întrebă, mirat, bijutierul.

Când era surprins de vreo întrebare, ca acum, avea tendința de a face glume sau de a spune ceva spiritual. Îi venea pe limbă să spună, așa cum o făcuse și o celebră matroană romană, că cel mai de preț giuvaer era copilul său, pe care îl iubea mai mult ca orice, însă preferă să se abțină. Nu se știe niciodată ce s-ar putea întâmpla dacă Alteța sa regală nu apreciază vorbele de spirit…

– Orice lucru valorează cât credem noi că valorează. Acest inel, spre exemplu, este cea mai de preț podoabă pentru contesă, deoarece este un simbol al iubirii soțului ei, deși ea are bijuterii mult mai scumpe. Pentru mine, toate giuvaerurile sunt la fel de prețioase căci pun suflet în fiecare piatră prețioasă pe care o tai, în fiecare montură care îi pune în valoare frumusețea.

Of, toate aceste lucruri frumoase nu înseamnă nimic pentru mine, își spuse Prințesa în gând. Aș da totul dacă ar exista cineva care să mă prețuiască pe mine așa cum își prețuiește contele, soția. Cred că, de fapt, vreau ce au ei…

– M-am hotărât, bijutierule. La bal, voi purta cea mai simplă rochie și flori, în loc de bijuterii!

– Excelentă alegere, Alteță! Răspunse bijutierul, în virtutea inerției.

Abia în secunda următoare își dădu seama de implicațiile hotărârii Prințesei și deveni deodată foarte îngrijorat în privința viitorului său.

– Fii liniștit, voi cumpăra și colierul cu rubine, și cerceii cu safire și tiara de diamante. Le voi dărui unor prietene, spuse Prințesa râzând. Te-ai speriat atât de tare încât ți-am auzit gândurile. Continuă să făurești podoabe minunate și, poate, cândva, un inel cu smarald mi se va potrivi perfect.

– Excelentă alegere, Alteță! Spuse bijutierul, continuând în mintea sa: Mda, ce poți să îi oferi unei fete care are lumea la picioare?

– Mulțumesc, asta este tot, spuse Prințesa, închizând sipetul cu bijuterii fără prea multă încântare. La urma urmelor, orice lucru are exact valoarea pe care noi i-o conferim, își spuse ea.

 

Sursa foto: http://www.pinterest.com

 

Povestea unui suflet tânăr

A fost odată, ca niciodată, nu demult, demult, ci mai aproape de zilele noastre, o tânără femeie. Pe lângă faptul că era tânără ca vârstă, era și un suflet tânăr, nou venit pe pământ, care avea multe de învățat.

Era o zi friguroasă de iarnă, dimineață devreme, și tânăra se grăbea să nu întârzie și să rezolve cât mai multe probleme. Ieșise din casă, mergând, repede, cu fața acoperită de un fular lung, din lână. Nu se auzea decât viscolul gemând sinistru și zgomotul pașilor scârțâind pe zăpada moale, răsularea ei grăbită cu aburi calzi care urcau spre ochi, umezindu-i genele care se albeau imediat din cauza frigului pătrunzător… În rest, nici țipenie… parcă era singură pe această lume. Ținea capul în jos pentru a nu fi doborâtă de urâtul de a nu avea oameni în jurul ei și mâinile stăteau, cuminți, în buzunar.

Deodată, o umbră se desprinse dintre copacii goi, ca niște stafii… Era un câine sau, poate, un lup, cine știe? Copila înlemni privind la fiara care se apropia, încet, de ea, uriașă și complet neagră… În lumina felinarelor îi vedea ochii roșii, înjectați, și expresia de rătăcire, ca o nebunie… Acum era atât de aproape, încât îi simțea respirația, îi auzea mârâitul ușor și sacadat, îi vedea colții ascuțiti, albi ca zăpada și limba roșie…

Rămaseră amândoi pe loc, privindu-se în ochi. Tânăra se cutremura, amintindu-și, cu inima cât un purice, poveștile din bunici, cu lupi care atacau călătorii ce nu aveau nicio șansă de supraviețuire… Cum scap? Dacă mă întorc și fug, mă ajunge dintr-un salt. Nici nu-l pot ocoli, căci îmi urmărește orice mișcare… Încerca să nu miște, să nu respire, să nu facă ceva care să stârnească bestia. Mișcând nervos degetele în buzunar, deodată se auzi un foșnet. Era o prăjiturică împachetată în celofan. Fiara tresări, privind fix și pofticios către buzunarul ei. Încet, încet, copila scoase prăjiturica, și o aruncă spre bestie, socotind că, ținând-o ocupată cu altceva, va avea timp să fugă. Dar aceasta prinse din zbor, dulcele, și îl devoră pe loc. Acum, ce mă fac? Se întrebă ea, privind dulăul lingându-se pe bot. Deodată, întâlni iarăși privirea animalului. Nu mai era încărcată de sălbăticie și primitivitate, ci blândă, aproape umană… Copila crezu că își pierduse mințile când auzi o și voce umană ieșind din corpul fiarei:

– Mulțumesc. Mă gândeam că, speriată fiind, vei fugi și tu.

– Și dacă aș fi fugit?

– Te-aș fi urmărit, și te-aș fi devorat cum am făcut de atâtea ori, până acum, cu atâția oameni… sunt totuși, un animal, adică sunt condus, în primul rând, de instincte. Dar tu ai preferat să te împrietenești cu mine…

Da, de parcă aș fi avut de ales… Dacă era după mine, alergam acum spre casă ca o fetiță, strigând-o pe mama… își spuse tânăra…

– Dar dacă ai fi întâlnit un om puternic, voinic, în locul meu, și s-ar fi luptat cu tine?

–Tot timpul se întâmplă asta. Majoritatea vor să se lupte cu mine… dar sunt un campion, nu am pierdut nicio luptă! Se mai întâmplă să ies cu câte o zgârâietură, dar să-i vezi pe ei cum arată după luptă! Auuuuuuuuuuuu! Urlă fiara, așezându-se pe picioarele din spate, scoțând pieptul în afară și semețindu-și capul, orgolioasă. 

– Aha. Și ce dorești de la oameni?

– Vreau să ajungă să mă cunoască, să mă domesticească, vreau blândețe! Nu sunt atât de diferit de voi… Ce?! Voi, oamenii nu faceți lucruri rele, nu brutalizați, nu hăituiți, nu sfâșiați cu vorbe grele și apoi fugiți, repede, să vi se piardă urma?

Tânăra căzu, puțin, pe gânduri. Văzuse multe în puținii ani, dar încă nu avea prejudecățile și convingerile îndârjite ale altora și putea, acum, să vadă lucrurile și altfel. Îi spuse ciudatului său interlocutor:

– Eu văd că tu semeni un pic, așa, cu mine. Îți place să mai provoci puțin, oamenii, să recunoască adevărul… Mi s-a făcut foarte frig, trebuie să mă mișc. Nu vrei să mă conduci? Trebuie să ajung undeva astăzi…

– Cu plăcere, spuse dulăul.

Încă nu se făcuse ziuă, era tot întuneric. Ce s-ar fi mirat oamenii să vadă o copilă acoperită de zăpada viscolită mergând printre nămeții înalți, însoțită de fiara neagră, uriașă, cu pași grei, hotărâți, mișcând alene din coada curbată și stufoasă! Ar fi crezut că este un câine credincios și protector care își ocrotește mica stăpână, ființă pură, cu sufletul mereu deschis și tânăr. Căci pentru prima dată după multă vreme, fiara simțea că aparține cuiva. Iar mica stăpână se bucura că avea obiceiul de a purta mereu ceva dulce la ea și, mai ales, de a intra ușor, în vorbă, cu oricine. Așa, îi era ușor să se împrietenească și cu oameni dar, din câte se vede, și cu fiare. 

 

 

Povestea Umbrelor

A fost odată ca niciodată undeva, departe, departe, un sătuc. Oamenii duceau o viață liniștită, tihnită și, am putea spune, chiar fericită. Nu aveau griji mari, vremea era mereu bună iar ogoarele erau roditoare.

Dar, într-o zi, ceva cumplit s-a întâmplat! De nicăieri, a apărut, în zbor, un stol imens de umbre care au întunecat cerul! În miezul zilei s-a făcut un întuneric teribil și nu s-a mai auzit decât vuietul umbrelor care se năpusteau spre pământ… Și apoi s-au auzit țipetele oamenilor!… Fiecare a pierdut ceva sau pe cineva în ziua aceea… Și apoi, în câteva minute, umbrele au plecat tot în zbor, lăsând oamenii îngroziți, gospodării distruse, copii plângând, speriați…

După  câteva zile, oamenii, tăcuți, au început să îndepărteze urmele calamității. După alte câteva zile au încetat să îi mai caute prin imprejurimi pe cei dispăruți, răpiți de umbrele fatidice. Încetul cu încetul, au început să își reclădească locuințele, să își fortifice gospodăriile…

Dar nimic nu mai era la fel… Deși umbrele plecaseră, fiecare dintre săteni avea o umbră deasupra capului care îl urma oriunde cât era ziua de lungă. Cu cât soarele strălucea mai tare, cu atat umbra era mai întunecată și mai puternică. .. Atunci când se făcea seara, umbrele păleau din cauza întenericului, dar oamenii tot le simțeau puterea! Uneori se trezeau din cauză că acestea îi inveleau noaptea ca niște pături și simțeau cum îi doare sufletul din cauza greutății lor… Au fost zile grele si triste… Și au trăit oamenii, cu frica reîntoarcerii fantomelor, neîndrăznind să își spună unul altuia că umbrele sunt încă acolo, cu ei. Ca să nu spună ceva greșit, au preferat să tacă, iar tăcerea era parcă și mai teribilă decât nenorocirea în sine…

Dar într-o zi, când toți sătenii erau adunați la cules de porumb, ceva ciudat s-a întâmplat… era foarte cald, și niște copii au început să se stropească cu apă! S-au auzit râsete! Hmm, copiii uită mai ușor chiar și coșmarurile cele mai negre! Oamenii s-au apropiat încet, în tăcere, de copii… ar fi vrut să le spună să facă liniște ca nu cumva îngrozitoarele fantome să îi audă și să revină!

Copiii, în inocența lor, nu-și făceau astfel de griji. Uzi leoarcă, alergau peste tot, cu brațele deschise, ca și cum ar fi vrut să ajungă din urmă vara pe care aproape o pierduseră, să strângă tare în brațe sfârșitul de august! 

Și oamenii au văzut cum, ca prin minune, umbrele care îi însoțeau pe copii deveneau din ce în ce mai mici, mai puțin întunecate pâna au ajuns stravezii și nu s-au mai văzut deloc… Pentru o clipă au uitat și ei coșmarul prin care au trecut.

Și apoi s-au uitat unul la altul și au văzut că, zâmbind copiilor și râzând de râsul lor, se întâmpla același lucru… nălucile dispăreau ca și când nu ar fi existat vreodată. Și atunci au înțeles că umbrele pot fi învinse, alungate, gonite…