Povestea Grijilor

oil_painting_of_woman_in_white_with_two_children_6c185db0f143a8814f0cb271162b1e76A fost odată ca niciodată, în vremuri nu tocmai îndepărtate, un mic sătuc, la marginea oceanului. În acel sătuc, la margine, trăia o femeie necăjită, împreună cu cei trei copii ai săi. Traiul unei soții de marinar nu era ușor. Copleșită de grija zilei de mâine, uita să mănânce, adormea cu greu, dar, pentru că era un om care învățase că răbdarea este un aliat de nădejde, încerca să treacă peste necazuri și își dorea să-și vadă copiii crescând frumos.

Dar chiar atunci când își revedea, după multă vreme soțul, și se bucurau împreună de familia lor, undeva, în minte și în suflet, rămânea ceva, ca o prevestire rea, care nu-i dădea pace. Ba chiar, într-un an, după ce casa le fusese părăginită după o furtună grea și un nobil le dăruise o pungă cu bani destui nu doar pentru reparații, ci și pentru a le asigura un trai îndestulător pentru un an de zile, simți că ceva ciudat i se întâmpla. După ce beția de bucurie din prima zi trecu, și viața își reintra pe făgașul normal, femeia băgă de seamă cum, treptat, treptat, voia bună și curajul păleau, iar grijile și somnul greu își făceau din nou loc.

Așa încât, într-o zi de sărbătoare, merse să își facă rugăciunile. Pe drum întâlni un călugăr îmbrăcat în zdrențe, sărăcăcios, despre care ceilalți vecini ziceau că vine de departe, din munți, unde și-ar duce traiul într-o peșteră, de unde coboară rareori. Însă pacea și lumina interioară pe care o emana acest om era vizibilă și fascinantă. Toți trecătorii se opreau în dreptul lui și îi cereau un sfat sau o binecuvântare. Femeia se hotărî să se oprească și ea și să îl asculte.

– Spune-mi, părinte, care este secretul păcii sufletești? Uneori ne lovesc urgiile naturii, alteori vrăjmașii. Cele mai multe zile din viața noastră sunt amare.

– Gândurile noastre sunt ca niște păsări, spuse călugărul, făcând semne în aer cu mâinile. La fel ca păsările, gândurile zboară uneori foarte sus, alteori foarte jos, însă de fiecare dată se întorc la cuibul lor, spuse el, vorbind în continuare și cu mâinile, iar cei de față îl urmăreau ca și când s-ar fi așteptat ca din palmele lui să se iște păsări adevărate, care să-și ia zborul. Gândurile unora sunt ca vulturii care au cuiburi pe cele mai înalte piscuri. Ele nu pot fi răvășite sau răscolite, ușor, de alte vietăți, sau de furiile naturii. Aceia au învățat că, păzindu-și mintea de gânduri mărunte și negre, pot să se bucure de viață și de pacea sufletului. Aceia sunt înțelepții.  

Oamenii plecau încet, încet, vorbind între ei, ușor nelămuriți, dar vizibil preocupați de cuvintele călugărului. Uneori foarte puțini oameni înțeleg chiar și lucrurile simple:

–  Vezi, dacă el stă mai mult în solitudine, la munte, nu îl deranjează multe vietăți și nici nu înfruntă așa furtuni strașnice ca la noi, ce liniștit și împăcat cu sine este? Cine să-l supere acolo? Asta-i soluția!

– Care-i soluția? Să ne facem călugări sau haiduci?

Femeia asculta zâmbind, ușor pierdut, imaginându-și gândurile ei mărunte și negre împletindu-se într-un cuib, pornind apoi, ca niște săgeți, ori de câte ori viața nu era atât de blândă, domoală și pașnică pe cât și-o dorea.

Sursa foto: http://www.dailypainters.com/paintings/127676/OIL-PAINTING-OF-WOMAN-IN-WHITE-WITH-TWO-CHILDREN/Elizabeth-Blaylock

Reclame

Povestea fricilor

d9af4cc1821472e19193d35e1249789eDemult, demult, în vremuri pierdute în neguri adânci, trăia o femeie de o frumusețe nemaivăzută. Era înțeleapta tribului și oricine avea nevoie de un sfat, pleca mulțumit. Cunoștea semnele cerului și ale naturii, inventase un limbaj secret, cunoscut doar de ea și de cei vrednici, prin care învățăturile erau transmise de la o generație la alta, pentru a nu fi pierdute.

Într-o zi, când ceilalți membrii ai tribului erau plecați la vânătoare, la pescuit sau culegeau fructe, simți ceva ciudat, ca și când nu ar fi singură, ca și când o prezență ar fi fost aproape de ea. Fiori reci îi trecură pe șira spinării și ieși repede din colibă, spunându-și că ar trebui să se ocupe de niște treburi pe afară.

Mai târziu, când ceilalți reveniseră la colibele lor, uită cu totul ciudata senzație.

Peste alte câteva zile, în timp ce era cufundată în niște treburi, sentimentul ciudat și neplăcut reveni. Era din nou singură. Brusc își aminti că are de făcut ceva foarte important în grădinița din fața colibei, și se folosi de acest pretext pentru a ieși, până când, unul câte unul, ceilalți membrii ai tribului se întoarseră. Pesemne că îmi pierd mințile, își spuse ea.

Dar simțea că trebuie să facă față sentimentului neplăcut, cum că ceva nevăzut avea o putere atât de mare asupra ei.

A treia oară când se găsi din nou singură, lucrând în coliba ei, simți din nou acel nod în stomac și știu că nu este singură. Deodată, văzu o umbră ridicându-se ușor deasupra podelei. Stătea chiar între ea și ușă. Știu, atunci, că trebuie să o înfrunte.

–  Cine ești și ce vrei?

– Știi cine sunt! De ce mai pui întrebări?

– Ce cauți aici?

– Păi, știi că vizitez copii mici și femei, mai cu seamă. Adică pe cei mai sensibili la prezența mea, mai fricoși, mai… slabi de înger.

– Ai spus un lucru foarte urât! o atenționă ea.

Pe vremea aceea, acum mii de ani, nu exista cuvântul discriminare, însă femeia își spuse hotărât că va avea grijă să îl inventeze. Și deodată, îi veni în minte un plan:

– Uite, Arătare. Acum am multă treabă și nu pot să îți ofer toată atenția pe care o meriți. Poți veni peste două apusuri? Voi avea grijă să fiu liberă și atunci vei putea să mă sperii cât de mult vrei. E păcat să bați drumul până aici doar să mă vezi cum dau atenție altor treburi, și nu prezenței tale.

– Peste două apusuri, atunci, spuse Arătarea, bucurându-se că a găsit o ființă slabă de înger, atât de respectuoasă și cooperantă.

Dar înțeleapta satului știa, deja, ce are de făcut. Cunoștea niște ierburi magice care puteau înlănțui orice arătare. Construi o cușcă din nuiele, căptușite cu aceste ierburi și își luă amuletele norocoase. Peste două apusuri, Arătarea veni, pregătită să vadă groaza de pe fața femeii. Dar… intră direct în cușcă, rămânând prizonieră.

– Nu așa a fost vorba! strigă Arătarea.

Se izbi de pereții cuștii, amenință, încercând să iasă, dar degeaba. Nu putea rupe magia. Într-un final, femeia îi spuse:

– Nu îmi place să te văd așa, chinuită. Te voi elibera, însă, ține minte: satul acesta este ocrotit de mine! Niciodată nu vei mai reveni, sau vei rămâne în veci prizonier, căci fiecare colibă din acest sat, este protejată.

Și așa, coliba ei redeveni locul unde se simțea cel mai bine și în siguranță. Femeia își promise că nu va permite nimănui să o facă să se teamă în casa și în satul ei, căci știa, acum, că orice Arătare care inspiră frică, are, și ea, fricile ei.

Sursa foto: https://marketplace.secondlife.com/p/Shadow-Avatar-by-DigitalStimulus/206986?id=206986&slug=Shadow-Avatar-by-DigitalStimulus

 

Tânărul și Furtuna

681163A fost odată ca niciodată o veche familie… Cu toate că până nu demult, fuseseră înstăriți, odată cu moartea tatălui, sărăciseră groaznic, căci toți negustorii cu care avusese afaceri capul familiei, veniseră să reclame, de la văduvă și de la copiii ei, banii datorați și dobânzi impresionante pe deasupra, cu toate că nu ar fi îndrăznit să ceară atâta de la el. Acești negustori, să ne înțelegem, nu credeau că fac ceva rău, ci erau convinși că își reclamă drepturile, și că trebuie să facă acest lucru cât mai rapid, până să apară diverși vulturi, adică oameni necinstiți, care să profite de neștiința și vulnerabilitatea copiilor și a soției fostului partener. Cui ar folosi să nu-mi cer acum banii datorați și munciți cinstit? Eu aș rămâne în pagubă iar familia scapătă, oricum, se justificau ei.  

Într-o zi, fiul cel mare al familiei se opri la umbra unui copac să se odihnească, după o zi de umblat pe la vechi prieteni (în căutare de o slujbă) și de negociat cu alți creditori. Își dădu seama că îi era foame și că nimeni nu îl invitase la masă. Altădată nu s-ar fi întâmplat să facă o vizită și să nu fie îndemnat să mănânce ori să bea ceva. Hotărât lucru, își zise el, prietenii mei, cred că doar bogații au burți. E ciudat cum oamenii dăruiesc mai degrabă celor care nu au nevoie. Oare așa eram și noi înainte? Încerca el să-și amintească. Renunță curând să se gândească la Cealaltă Viață, care îi părea, acum, un vis. Închise ochii și își simți sufletul cenușiu, învolburat de un amestec de durere, furie mută, umilință și neputință.

Între timp, o bătrână ghicitoare se furișase pe lângă el.

– Pleacă de aici, îi spuse el. Nu am nevoie să-mi ghicești. Altădată te-aș fi alungat pentru simplu fapt că îmi imaginam că viitorul meu nu are secrete. Acum, ți-aș da un bănuț, căci știu că ai nevoie, dar nu-l am nici pe acela.

Dar bătrâna nu părea pregătită să renunțe.

 Văd mult rău în jurul tău, băiete. Văd…

– Te rog, oprește-te și nu mai spune nimic… Știi, continuă el cu glasul stins, vorbind ca pentru sine, când eram mic, am fost la munte, la o cabană, și m-am rătăcit. Eram singur și am umblat trei zile prin pădure. La un moment dat, s-a stârnit o furtună și m-am ascuns într-o grotă, ca să mă protejez. Vedeam afară, pietrele aruncate de pe munte, vedeam juvoaiele de apă curgând, auzeam vuietul vântului și tunetele bubuitoare, simțeam frigul pătrunzător și foamea cumplită, știam că vârful muntelui este biciuit de fulgere! Dar mai știam și că trebuia să am răbdare…

Tânărul se opri din vorbit pentru câteva secunde, privindu-și sacoul uzat (tocmai constatase și că pierduse un nasture). Apoi continuă, liniștit, cu un glas hotărât și matur, care îl miră până și pe el:

– Nu mi-a fost frică… Nu mi-a fost frică, pentru că mai fusesem pe munte și altădată și văzusem și zile senine, apusuri minunate, iarba mlădioasă, fructe dulci și aromate, vara, copacii schimbându-și haina în cele mai frumoase nuanțe, toamna. Chiar dacă tot ceea ce vedeam și trăiam atunci, în timpul furtunii, era cumplit și respingător, știam și că se va sfârși, și că muntele își va arăta, din nou, frumusețea.

– Atunci, știi mai multe decât mine despre soarta ta, îi spuse bătrâna ghicitoare și se îndepărtă, încet, târâindu-și picioarele grele, căutând din priviri alți posibili oameni curioși să-și afle viitorul.

Sursa foto: http://www.goodreads.com/review/show/398330049

Povestea celor doi Pețitori

FotoSketcher imageA fost odată ca niciodată un mic regat. Pe vremea aceea, când, în lumea nobililor, o fată ajungea la o vârstă adecvată pentru căsătorie, tatăl ei dădea vestea de la un hotar la altul și toată familia se pregătea pentru a primi ofertele cele mai potrivite. Poate nu pare foarte romantic, dar așa se proceda pe atunci.

Din două colțuri diferite de țară, doi tineri se porniră la drum pentru a-și cunoaște viitoarea pereche și a o cere în căsătorie. Evident, nu fusese neapărat dorința lor, căci fuseseră împinși de la spate de părinți, și acest lucru nu este neapărat de neînțeles, căci nu aveau decât un medalion cu un portret al viitoarei mirese și câteva descrieri mai mult sau mai puțin vagi asupra caracterului și abilităților acesteia. Deci știe să cânte la pian și citește în limba franceză? Așa, și? Toate femeile pe care le cunosc pot să facă aceste lucruri, gândeau ei. Iar portretul poate fi înfrumusețat de un pictor lingușitor, pentru a o complimenta.

Întâmplător, cei doi tineri se întâlniră la același han și, recunoscându-se reciproc ca având același rang nobiliar, au intrat repede în vorbă și au ajuns să discute și despre motivul călătoriei fiecăruia.

– La fel ca și tine, sunt în drum să cunosc o tânără pentru căsătorie. Părinții mei mi-au spus că ar fi o bună partidă pentru mine, spuse primul.

– Și ce știi despre ea? O cunoști?

– Nu, dar o mătușă de-a mea a întâlnit-o. Mi-a zis că este bine educată, intensă și pasionată. Cea pe care o vei curta tu, cum e?

– Impulsivă și cu puțină considerație față de ceilalți. Așa mi-a zis bunica mea, o femeie în care am încredere deplină, căci nu greșește niciodată în aprecierea caracterelor.

– Da… Mătușa mea a spus că cea pe care o voi curta eu, se exprimă ușor și cu naturalețe în public, ceea ce zic, eu, e încă o calitate, căci îmi plac femeile care au idei proprii și nu se sfiesc de asta.

Of, a mea este vorbăreață. Stai! Nu vorbăreață, ci mai degrabă cicălitoare și încăpățânată. Are idei fixe și nici măcar nu-și dă seama că sunt proaste. Așa a zis bunica.

– Hmmm… Fata pe care o voi cunoaște este atentă la toate detaliile și știe ce vrea, astfel încât sunt convins că va fi o gazdă agreabilă și că, dacă mă va accepta, vom avea cele mai reușite baluri din ținut.

– Of, eu mai bine tac… E fixistă și mofturoasă, vrea ca toți să-i facă pe plac în orice situație. Cred că e spaima slugilor.

A mea nu e o frumusețe, dar are farmec și oamenii nu-și dau seama că nu are un chip perfect, căci se simt bine în prezența ei. Este o bună prietenă și un companion loial.

– Nici femeia pe care o voi întâlni nu e o frumusețe, dar atitudinea prea directă și energică, o urâțește și mai mult. Cel mai neplăcut lucru, este când o femeie se comportă, în viață, ca un bărbat.

Cei doi tineri se opriră din vorbit pentru câteva momente.

– Mă bucur pentru tine și te consider norocos că vei întâlni o femeie intensă, hotărâtă, care știe să-și prezinte ideile și este un partener plăcut de discuții. Chiar dacă nu e o frumusețe, calitățile care o fac o bună prietenă o vor face și o bună soție. Cred că vei fi un bărbat fericit alături de ea, căci pare o femeie de nădejde.

– Mulțumesc, prietene. Și pentru că te-am îndrăgit, deja, țin să-ți spun că te compătimesc pentru alegerea ta. Nimic nu e mai rău decât o femeie cicălitoare, încăpățânată, fixistă și răsfățată. Dacă ar fi măcar frumoasă… Unei femei frumoase i se iartă multe. Și chiar dacă ar fi mai bătăioasă și lipsită de tact, asta ar contribui la farmecul ei. În aceste condiții, însă, vei îmbătrâni înainte de vreme și te așteaptă o existență chinuită. Chiar îmi pare rău pentru tine…

Și tăcură din nou cei doi tineri, unul, visător, pe jumătate îndrăgostit de o femeie necunoscută, iar celălalt, plin de dezgust și de spaimă… Ceea ce nu știau, însă, cei doi, era că purtau asupra lor același portret. Cum era, în realitate, tânăra viitoare mireasă? Cine știe? Să fi avut dreptate mătușa? Bunica? 

Sursa foto: www.whaleoil.co.nz/2014/09/face-day-360/

Povestea unei Flori… fermecate

athmospherelovepaintingromanticartcolor-5966951360d5c8df65e780f597d99448_h_zps9c294904A fost odată ca niciodată, departe, departe, un colț de lume de o frumusețe nemaivăzută… Era ca și când iubirea, pacea și armonia s-ar fi născut acolo și apoi, câte o mică frântură, ar fi zburat pe aripi de vânt în lumea întreagă, doar pentru a aduce speranța și a anunța că un astfel de loc chiar există în realitate. Ți s-a întâmplat, dragă Cititorule, să trăiești un moment în viață când ai știut că ești cu adevărat, dar cu adevărat, fericit? Probabil că ai fost și tu prin apropierea acestui loc minunat, doar că nu ai știut…

În acel loc trăiau doi îndrăgostiți frumoși, și nimic, dar nimic, părea că nu le putea întuneca viața. Lângă căsuța lor era o grădiniță plină de flori, iar în mijlocul grădinii era o floare de o frumusețe rară. Unii oameni credeau că acea floare era fermecată și că toată vraja locului i se datora. În fiecare dimineață, cei doi aduceau apă, pentru flori și pentru gătit, de la o fântână din apropiere.

Într-o zi, nu se știe cum, un strop din veninul unui șarpe ajunse în apa fântânii. Doar un strop, atât. Poate cineva rău intenționat se făcea vinovat sau, cine știe? fusese o întâmplare nefericită. Dar unii oameni sunt mult prea sensibili, și atunci, chiar și un strop de venin, într-un râu, le poate face rău. La început, totul părea neschimbat, ca înainte… Dar, încetul cu încetul, tânărul își simți mintea și sufletul întunecându-se, ca și când o negură s-ar fi abătut asupra lui. Nu își dădea seama că suferă, ci el credea că, de fapt, se trezea la realitate dintr-un vis lung și neobișnuit de frumos, dar totuși un vis… Simțea că trebuie să se scuture de vraja visului și să trăiască aievea. Astfel încât, într-o zi, se hotărî să plece departe, în lume, părăsindu-și iubita. Toate rugămințile nu l-ar fi putut opri din drum. Orbit de veninul șarpelui, care devenea, de acum, al lui, trecu prin grădinița cu flori, strivind în trecerea sa, zorită, floarea despre care toți spuneau că este fermecată.

Din pragul căsuței, iubita lui îl privea dispărând, întrebându-se care dintre ei doi trăia o iluzie… Este ușor să te îndoiești de tine atunci când cel mai important om din viața ta alege un drum nou și neașteptat, dând la o parte tot ceea ce ai crezut că e real. Într-un final, dezmeticindu-se, mergând în urma pașilor lui, tânăra văzu floarea ruptă și atunci culese câteva semințe, pe care le plantă cu grijă. Nu suporta să mai vadă nimicire în jurul ei, mai ales acum, când suferea atât de mult…

Zile întregi îl așteptă, cu speranță, să se întoarcă. Trecură săptămâni, trecură luni, dar degeaba: iubitul ei rămânea pierdut. Dar semințele încolțiseră, și mici plăntuțe, firave văzură lumina soarelui. Doar ele îi înseninau zilele și îi aduceau speranță. Dar nu speranță, din aceea, deșartă, în care fericirea depinde de un lucru care trebuie să se întâmple, ci speranță în sufletul care reînvață să trăiască, după ce a petrecut o perioadă de timp, în întuneric, la fel ca și micuțele semințe.

Când florile s-au făcut mari și viguroase, tânăra femeie a văzut că aduceau, din nou, iubire, pace și armonie… pentru că din asta se născuseră. Și nici un fel de venin nu le putea schimba, lor, firea…

Sursa foto: https://www.stormfront.org/forum/t884881-61/

Povestea Menestrelului și a Voinicului Kamil

250px-The_Return_of_the_King_(1980_film)_-_Minstrel_of_Gondor (1)A fost odată ca niciodată, un Menestrel. Așa cum știi, deja, dragă Cititorule, oamenii au iubit dintotdeauna muzica și poezia. Menestrelul nostru era un hoinar cu inima plină de poezie. Mergea din sat în sat, prin târguri și pe la curți domnești, cântând prin hanuri și oriunde era primit. Cântecele lui înduioșau sau înveseleau inimile oamenilor, le aminteau de isprăvi petrecute demult, de tinerețe, de iubiri pierdute sau regăsite. Peste tot era lăudat, bine primit și se simțea peste măsură de bucuros când vedea că până și călătorii cei mai osteniți preferau să îl asculte, în loc să caute odihna, că până și oamenii cu inimi tari, lăcrimau, sau că până și cei mai amărâți semeni, cu ale lor necazuri, se bucurau pentru câteva momente.

Într-o seară friguroasă de toamnă, Menestrelul cântase până aproape de dimineață, într-un han. Toți mesenii glumeau și râdeau cu voie bună. Doar într-un colț întunecat, aproape de ușă, era un om care toată noaptea stătuse liniștit, neparticipând la bucuria celorlalți, îmbrăcat ponosit, cu gluga trasă peste cap.

– Zi, Menestrelule, știi Cântecul Voinicului Kamil?

– Nu, pe acesta nu-l știu, recunoscu el.

– Lasă, atunci, spuse omul, ridicându-se de la masă și lăsând câțiva gologani hangiului.

Figura Menestrelului se înnegri pe dată. Ce cântec era acesta, și cum de nu îl auzise? Menestrelul nostru era o ființă ciudată: toate laudele de pe lume nu faceau, pentru el, cât o singură privire dezaprobatoare… toată încrederea i se spulbera pe loc… Dacă fie și un singur om lauda mai mult glasul altui Menestrel toată bucuria i se ofilea în inimă… 

Un an de zile întrebă Menestrelul nostru, în stânga și în dreapta, de Cântecul Voinicului Kamil, fără rezultat, căci nimeni nu-l auzise. Îl bântuia atât de mult, încât ajunsese să-l viseze și noaptea pe acest voinic. Cine era și ce făcuse el? În mintea lui, voinicul Kamil ajunsese mai mare decât Alexandru cel Mare. La orice petrecere la care Menestrelul nostru cânta, simțea o strângere de inimă când vreun mesean îi spunea că dorește un anume cântec. Îi era un pic frică: dacă cineva îi va cere, din nou, să povestească, în versuri, faptele lui Kamil și el va trebui să recunoască, din nou, că nu le știe? Da, Menestrelul era o ființă ciudată.

După un an, Menestrelul nostru ajunse din nou la hanul unde își pierduse liniștea. Crezând că voinicul Kamil este un erou de prin părțile locului, îl întrebă pe hangiu despre acesta.

Nu există niciun erou cu acest nume, dar avem un Kamil în acest sat.  Este un om sărman, care mai vine pe la han, își bea și mințile. Uneori, cu mintea încețoșată, ține câte o bucată de scândură, pe post de spadă, și se bate cu vântul, crezându-se un mare luptător, până ajunge la baraca lui și se prăvălește… asta, dacă mai ajunge la baracă și nu se prăvălește în altă parte…. E un om cuminte, în rest, și nu a făcut rău nici unei muște… Ne-am obișnuit cu el și nu îl băgăm în seamă…

Sursa foto: tolkiengateway.net

Povestea Zmeielor

zmeie-highA fost odată ca niciodată, demult, demult, o lume de vis… Oamenii de atunci erau atât de obișnuiți cu acea lume încât nici măcar nu își dădeau seama că sunt martorii unor întâmplări de mare însemnătate. Dar cine ar putea spune că lucrurile nu se petrec la fel și în zilele noastre?

Mii de zmeie pluteau, unele foarte jos, încât până și copiii care abia începeau să meargă le puteau prinde, altele zburau la nivelul unui adult de statură obișnuită, altele zburau mai sus, încât trebuia făcut un efort pentru a le ajunge, altele mai sus… și mai sus… și mai sus, încât trebuiau urcați munți pentru ca sfoara mult dorită, la capătul căreia se afla fâșia colorată, să fie la îndemână… Și în momentul în care cineva prindea frânghia, o dorință se împlinea pe loc!

Oamenii își petreceau, în general, timpul, urmărind aceste triunghiuri colorate. Uneori era o experiență plăcută să le alergi, sub razele soarelui, alteori, era obositor, sau chiar frustrant. Cu cât dorința era mai dificil de împlinit, cu atât omul trebuia să fie mai atent, concentrat, stăruitor, căci zmeiele cele mai frumoase zburau cel mai sus și își schimbau, oricând, direcția în care pluteau.

Unii își trăiau viața făcând fapte bune, ascultători și cuminți, așteptând, cu un sentiment ciudat de îndreptățire… Ei auziseră din bătrâni că minunatele zmeie vin, uneori, singure, către persoana potrivită, ca răsplată pentru o viață plină de virtuți. Și veneau către ei zmeie, prea docile pentru a stârni interesul altor oameni, prea puțin colorate, prea modeste. Dar cine poate spune că doar ceea ce este strălucitor și viu colorat este și foarte bun, important? Sau poate că acei oameni nici măcar nu știau exact ce caută și luau doar ceea ce venea către ei, lin, fără pretenții… Cine știe?

Alții urmăreau un anume zmeu toată viața lor, ignorând minunățiile care le ieșeau în cale. Uneori reușeau să-l oprească din zbor, cu un sentiment copleșitor de fericire, gândind că sunt speciali și împliniți printre oameni. Dar cine poate spune că doar ceea ce e rar este foarte bun și conține esența fericirii?

Alteori, capricios și mătăsos, zmeul se smulgea din mâna exasperată și se înălța mai sus, mult prea sus… pentru a coborî, apoi, cuminte, în palma unui om oarecare, primul ieșit în cale… De ce? Cine știe? Poate că avea o voință proprie, dincolo de logică… 

Unii oameni urmăreau zeci sau, poate, sute de zmeie, alcătuind buchete de forme, dimensiuni și nuanțe, gândind că o viață inundată de culoare aduce mai multă împlinire decât un zmeu solitar, oricât de minunat ar fi el. Dar acesta nu ar putea fi, la fel, un semn că nici acești oameni nu știau, exact, ce vor?

Vă puteți imagina această lume minunată? Privită de sus, lumea era magică, acoperită de un curcubeu în continuă mișcare, de sunete mătăsoase care se auzeau la fiecare boare de vânt și, plină de oameni, culmea, cei mai mulți adulți, care trăiau pentru a urmări, fiecare după credințele lui, o frântură de fericire…

Sursa foto: cunosc.ro

Poveste despre Maturizare

Air_DragonA fost odată ca niciodată, demult, demult, o pădure străveche. Acolo trăia un călugăr. Era retras de mulți ani în singurătate, căutând răspunsuri la întrebări vechi de când lumea. Singurul său companion era Dragonul de Aer… poate vă amintiți de frații lui, Dragonul de Foc, înțeleptul din povestea cu Markus, și cel de Gheață, din povestea gemenilor….. În vreme ce Călugărul nostru medita, se ruga sau se ocupa de diverse treburi, Dragonul zbura, nevăzut, printre oameni, căci avea acest dar, și afla ce se mai întâmplă prin lumea mare. Într-o zi, Dragonul s-a întors, ca de obicei, zburând ca o boare de aer cald printre vârfurile copacilor.

– Ce vești mai ai pentru mine, Dragonule? îl întrebă călugărul, singurul om care îi putea simți prezența.

– Nu prea multe, răspunse Dragonul, stând cu botul pe labele din față și aducându-și coada lângă el, ca o pisică leneșă, la gura sobei. Oamenii sunt cu ale lor, așa cum îi știi. Nu s-a schimbat nimic.

– Eu m-am schimbat, zise călugărul.

– Ești om, chiar de ar fi să înveți să zbori, tot nu îți poți schimba natura.

– Ei bine, eu îți spun că m-am schimbat.

– Știi că țin la tine, nu? spuse Dragonul ca la începuturile relației lor, când îi vorbea de sus, convins fiind că oamenii nu sunt foarte inteligenți, în timp ce turuia ca o pisică alintată. Ești singurul meu tovarăș în acest pustiu. Îmi place cum vorbești, cum gândești, dar ești așa înțelept și senin pentru că ai plecat de lângă semenii tăi. Dacă te-ai întoarce la ei, ai reveni la vechile tale metehne.

– Te înșeli, Dragonule. M-am schimbat. Am renunțat la lucrurile care le întunecă oamenilor judecata: am renunțat la dorințe efemere, la așteptări din partea mea și a celorlalți. Cu adevărat m-am schimbat și nimic nu mă mai face să sufăr acum.

– Păi, spuse Dragonul, pe tonul lui viclean, șerpuindu-și corpul mai aproape de călugăr, întoarce-te la familia ta. Nu cred că reziști două ore. Ha! Ha!

– Sunt pregătit să mă întorc printre oameni, Dragonule. Doream să mă întorc tocmai pentru a-i învăța, pentru a le împărtăși gândurile și învățăturile mele.

– Bine, răspunse Dragonul, să vedem! Chiar eu te voi duce dimineață la vechea ta casă.

Zis și făcut. A doua zi, în zori, Dragonul îl luă în zbor și îl lăsă chiar în curtea casei părintești. Vestea sosirii sale neașteptate făcu înconjurul sătucului și toți veniră să îl vadă, cu mic, cu mare. Se organiză chiar și un ospăț, în cinstea sa. Oamenii mâncau încet și liniștit, ascultând învățăturile Călugărului. El vorbea calm, pe tonul lui grav și așezat, pe care mulți îl găseau sobru și autoritar, demn de un om luminat… Vorbea ca un om care se așteaptă să fie ascultat…

– Hei, Alexei, se trezi unul dintre meseni (era unul dintre verii lui), strigându-l pe Călugăr pe numele lui vechi, pe care îl purta înainte de a deveni sihastru. Mai ții minte când eram mici și furam mere din grădina lui Sapator?

Călugărul se simți un pic încurcat. Nu își mai amintea multe din copilăria sa.

– Tiii, voi erați hoții de mere? strigă Sapator. Cine ar fi crezut că niște neisprăviți ca voi vor ajunge oameni mari? Auzi, acolo, unul primar și celălalt un om sfânt!!!

– Da, Alexei, spuse vărul său, mai îmbujorat și mai însuflețit, decât înainte. Îți mai amintești? Nu mai apucai să mînânci, tu, merele, că erai mic, te băteau toți și ți le furau! (să fi fost vreo notă batjocoritoare în glasul lui?!). Și erai mereu răcit… te împiedicai în haine…. Îți amintești că primeai hainele fraților mai mari și îți erau tot timpul lungi, nu? strigă el și mai tare, întorcându-se astfel încât să audă tot satul că acest mare înțelept nu fusese doar ușor de bătut în copilărie, ci mai fusese și mereu răcit, se împiedica în haine …

Dragonul, nevăzut de ceilalți meseni, îi râdea în ureche Călugărului. Acum înțelegea el testul pe care trebuia să îl treacă…

– Hai, lăsați poveștile astea, spuse bătrâna mamă a Călugărului, ca să-l apere. Mai vrei niște linte, Alexei? îl întrebă, aplecându-se și mângâindu-l pe cap, așa cum făcea când el era mic și se întorcea acasă după vreo zi aventuroasă…

Deodată, Călugărul începu să râdă. Cascadele de hohote de râs continuară multă vreme.

– Dacă ce îmi spuneți este adevărat, înseamnă că am avut o copilărie fericită, le spuse el mesenilor, într-un final, și am fost ceea ce trebuia să fiu atunci. Acum, am crescut, însă, și sunt ceea ce trebuie să fiu acum.

Sunt mândru de tine, Alexeeei, auzi, el, o șoaptă vicleană, care îl făcu să surâdă. Călugărul vedea, în colțul ochiului, furișarea Dragonului, care făcea giumbușlucuri prin aer. Oamenii credeau că s-a stârnit o furtună, neștiind ce oaspete important a mai fost cu ei la masă.

 Sursa foto: dragons-world.wikia.com

Povestea Cumpătării Maestrului

this_is_your_new_kung_fu_master_by_natcakes-d4gw0d1A fost odată ca niciodată, în vremuri îndepărtate, o școală a luptătorilor. Pe atunci oamenii nu aveau de ales între prea multe meserii, așa cum este în timpurile noastre, dar luptătorii se bucurau de un respect deosebit, așa cum este și acum, de altfel. Toți părinții visau să aibă un fiu acceptat de acea școală, iar tinerii se antrenau ani de zile pentru o șansă, căci programul era dur și disciplina de fier.

Unul dintre elevi, în special, era peste măsură de înzestrat. Apăruse de nicăieri, iar Maestrul îl alesese, acum câțiva ani, dintr-o mie. Ceilalți elevi îi spuneau Lupul, însă nu pentru că ar fi avut însușiri asemănătoare cu acest puternic animal, cât, mai degrabă pentru că era un singuratic (de fapt, la început chiar i se spunea Lupul Singuratic, dar, după un timp, rămăsese varianta prescurtată). Nu avea nevoie de nimeni, puteau trece zile întregi fără a vorbi cu cineva, și era mereu concentrat pe desăvârșirea tehnicii de luptă.

Dragă cititorului, ți s-a întâmplat, vreodată, să fii foarte bun la ceva foarte complex și dificil, incât din exterior, să pară că nu depui, aparent, niciun efort? Nici mie. Totuși, Lupul făcea parte din această categorie de persoane. Frustrant, nu?

Periodic, în școală se dădeau examene, adică, se desfășurau competiții între elevi, și se făceau clasamente. Erau perioade așteptate de toată lumea, căci cei mai buni ajungeau direct în garda imperială. Și acest lucru era o mare onoare…

Toți elevii doreau să lupte cu Lupul, din două motive: o dată, pentru că nu era nicio rușine să pierzi în fața lui (toți pierduseră, la antrenamente), și în al doilea rând, pentru că aceste meciuri erau cele mai populare. În câteva rânduri, oponenții lui rămăseseră cu niscaiva semne, în ciuda regulilor stricte, stabilite pentru a împiedica rănirea în timpul competițiilor. Acum erau ultimele antrenamente înaintea concursurilor, iar o parte dintre partenerii Lupului purtau, deja, semnele confruntării cu el, adică, ceva vânătăi, zgârieturi… De ce simțea, acest elev special nevoia să încalce, măcar puțin, regulile? Probabil că se plictisea, cine știe? Era frustrant ca totul să i se pară atât de ușooooor, încât nimeni să nu reprezinte, pentru el, o provocare. Sau, poate, devenise prea arogant… Cine știe?

Maestrul simți, totuși, nevoia să intervină, sub pretextul că dorea să le facă o demonstrație, alegându-l pe el, ca oponent. Bucuros, Lupul uită de oboseală și se pregăti pentru confruntarea mult visată. În secret, credea că doar un maestru poate fi un adversar potrivit pentru măreția și priceperea sa. Se pregăti îndelung, adăugând un plus de dramatism, în fața colegilor care păreau că uitaseră să respire, se concentră, își făcu o strategie de atac imbatabilă și se asigură că are o apărare de nepătruns. Totul era perfect în mintea lui și făcu prima mișcare: echilibrul, viteza și eleganța mișcărilor, precizia cu care mânuia armele, totul era captivant, fascinant. Toți îl priveau hipnotizați. Într-o fracțiune de secundă, însă, lupta luă sfârșit. Maestrul câștigase, iar tânărul luptător era învins, la picioarele lui.

Lupul era năuc. Modest, cumpătat, ca de obicei, Maestrul îi întinse mâna și îl ridică. Elevul tot nu își putea explica ce se întâmplase.

Maestre, cum ai pătruns în apărarea mea de nepătruns?

Maestrul nu răspunse. Avea aceeași purtare cuminte, lipsită de îngâmfare, și aceeași  privire binevoitoare.

– E prima oară când cineva m-a învins. Și încă atât de ușor… Maestre, ai fi putut să mă zdrobești!

– A putea să faci un lucru nu înseamnă că și TREBUIE să-l faci, Lupule! îi spuse Maestrul (nici el nu își mai amintea numele adevărat al elevului său).

Sursă foto: http://www.deviantart.com/art/THIS-IS-YOUR-NEW-KUNG-FU-MASTER-270232021

 

Povestea Copilului Pierdut

mothwer and childA fost odată ca niciodată, departe, departe, un vechi domeniu. Stăpânii erau aristocrați, nobili adevărați, cum nu se mai găsesc în vremurile noastre. Dar, la un moment dat, mirajul unei vieți mai însuflețite îi determină să plece departe de tihna obișnuită, spre orașele mari ale lumii.

După mulți ani, tânăra stăpână se întoarse la vechea ei casă. Crescuse, era o adevărată domnișoară, cu siluetă fină, haine croite după ultima modă și se plimba, mergând afectat și studiat, cum se purta la oraș, prin curtea părăsită. Pasul o purta către aleile de demult, către lacul acoperit de mătasea verde și zăvoiul de unde se auzeau pe atunci, demult, cântecele păsărilor.

Deodată, privirea tinerei surprinse, ca prin vis, o făptură din trecutul ei. Oare privirea o înșela? Nu, căci o fetiță veselă se apropia de ea cu pas zglobiu, alintat, fără nicio grijă pe lume.

Ești chiar tu? șopti tânăra femeie, ca pentru sine.

Își amintea atât de viu această fetiță, de parcă ieri s-ar fi despărțit, cu toate că nu se mai gândise la ea din momentul în care caleașca încărcată de bagaje trecuse poarta mare, metalică, acum ruginită. Cum era posibil să fie tot ea? Acea fetiță veselă, ignorantă față de reguli, sau ceea ce se numea “bună cuviință” în lumea bună, plină de sentimentul propriei importanțe, care nu avea nevoie de nimeni și își ajungea ei înseși, era personificarea fericirii…

Tânăra simțea un fior rece, căci acum își amintea cum, într-o zi, într-un moment anume, ceva se schimbase. Și atunci preferase să părăsească fetița aceea și să nu se mai gândească la ea. Acum aproape că nu suporta să o privească din nou. Se așeză jos, pe o piatră și încerca să își înghită plânsul. De obicei nu plângea ușor, dar acum nu se putea controla. Simțea că lacrimile au stat ascunse în toți anii aceștia, cuminți, transformate în pietre, sedimentându-se, încet, în sufletul ei, ca un relief straniu…

– Da, eu sunt, îi spuse fetița.

Îmi pare atât de rău… se căznea tânăra să-i spună.

Plânse minute în șir, viu și brutal, căci ce altceva ar fi putut face, când deznădejdea, bine ascunsă până acum, oprimată, ca un arc ținut sub presiune, găsise ocazia de a se elibera, răzbunându-se, parcă, pentru toți acești ani?

Mai ții minte ziua când am vrut să prind vântul într-un borcan? întrebă fetița. Un simplu borcan furat de la bucătăria casei tale? Ce nostim a fost! Și ce idee! Să prinzi vântul într-un borcan, ca și când ar fi o biată insectă! Dar atunci credeam că orice e posibil!

Da, asta a fost cu puțin timp înainte de, știi tu, întâmplare…

-Da...

Stăteau tăcute, acum, una lângă alta. Fetița îi spuse:

Să știi că nu sunt supărată pentru că ai plecat. Ce altceva ai fi putut face?

Ceva, nu știu, ce! răbufni tânăra.

Tu, îi spuse fetița cu blândețe, nu ești singura care s-a întors. Unii au venit mânați de dor, alții nu au avut încotro…La urma urmei, ceea ce pierzi sau îți este furat se întoarce la tine, mai devreme sau mai târziu, murmură ea. Hei, mi-a venit o idee! Hai să inventăm un limbaj secret, pe care să îl știm doar noi două! Cum am putea spune când suntem obligate să mâncăm broccoli? Încă urăști broccoli, nu?

Tânăra se ridică, își așeză puțin hainele, și luă mâna fetiței în mâna sa. De data asta nu mai renunț la tine, făcu ea o promisiune. Pășeau amândouă încet, spre curtea domeniului, prin aerul proaspăt, înviorat de cimiliturile fetiței.

 E un sentiment minunat să te simți reîntregit, se minunau ele. Acum știau că vor fi mereu împreună, tânăra și fetița care, primăvara, purta coronițe din vlăstari și flori cu miros amețitor și intoxicant de viață, iar vara, cununi din spice și flori de mac, dar, mai presus de toate, purta steluțe în ochi, indiferent de anotimp…

 Sursa foto: http://www.pinterest.com