Poveste în culori

A fost odată ca niciodată, o tânără femeie care locuia într-un mic sătuc, la poalele munților. Avea o familie mare, frați și surori, oameni harnici și serioși. Tatăl, patriarhul familliei, era preocupat doar de muncă, poruncea tuturor și nu stătea la discuții cu nimeni. În acea casă nu se auzeau râsete. Tatăl credea că e o pierdere de timp să te bucuri din orice, însă aproape niciodată nu găsea motive “serioase” de bucurie. Da, ai citit bine, dragă Cititorule! Chiar și pentru a fi vesel trebuia, în acea familie, să ai „motive serioase”. Iar familia aceea își continua viața în alb și negru, fără preocupări frivole, cum ar fi serbări câmpenești, mese îmbelșugate și altele, cum se întâmpla prin alte părți.

Astfel încât, când tânăra noastră femeie era mică, era un „copil serios”, fără preocupări copilărești, mai târziu devenise o „adolescentă serioasă”, iar acum ajunsese o „femeie serioasă”. Locuia, acum, cu soacra și cu soțul ei și aștepta să vadă ce decizii se iau în familie, fără a scoate un cuvânt. Uneori ar fi vrut să se facă și altfel, dar nu spunea nimic. Drept este că nici soacra și nici soțul, nu i-ar fi interzis, acum, să procedeze altfel, însă ea era obișnuită cu un anumit fel de a fi.

Ba, chiar nu înțelegea că acum ar fi putut alege altceva. Uneori, oamenii văd granițe chiar și acolo unde nu există. Iar noua ei familie nu înțelegea că trebuia să-i dea permisiunea unei femei adulte să facă lucrurile cum dorește.

Într-o zi, soțul și soacra ei plecară la târg, anunțând-o că se va ocupa singură de gospodărie, până la întoarcerea lor. Era pentru prima dată când rămânea singură. Trecu o săptămână, trecură două, iar cei doi încă nu se întorseseră. Deveni îngrijorată… Pentru a nu se mai gândi, se concentră asupra treburilor casnice… Iar ideile începură, deodată, să curgă: schimbă interiorul casei, aranjă diferit mobila, florile. Ba chiar se apucă de țesut un covor nou, colorat, așa cum văzuse ea, cândva, când era mică, la un târg, și nu îndrăznise să facă, până atunci, unul, la fel, pentru că era, în ochii tatălui său, prea strident. Și lucrând acel covor, revărsă, acolo, toată bucuria, lumina și forța, care îi fuseseră refuzate în copilărie…

Într-o zi, în timp ce era cufundată în lucru, nici nu auzi că soacra și soțul se întorseseră de la târg. Abia când veniră foarte aproape de ea și îi dădură binețe, îi observă. Tresări ușor, apoi aruncă o privire speriată către războiul de țesut, unde se vedea cel mai colorat covor de pe fața pământului.

Draga mea, îi spuse soacra, pe un ton vesel, energic, ca de obicei, ai făcut minuni cu mobila, iar covorul acesta este exact ceea ce îmi doream de când eram o fetișcană. Am vrut să fac unul la fel, dar nu am avut curajul. Îmi imaginam ce or să zică vecinii… Păcat că mi-a venit mintea la cap atât de târziu!

– Dacă știam că îți priește atât de bine singurătatea, plecam mai demult la târg, glumi și soțul, râzând din toată inima.

În vreme ce tatăl ei spunea glume pe un ton grav și serios, soțul spunea lucruri serioase pe ton de glumă.

Da, acum își dădea seama, tânăra femeie, că în această casă se râdea adesea, nefiind nevoie de “motive serioase”. Oare cum de nu văzuse asta, în ultimii doi ani? Ieși afară, în lumina soarelui, puternică și fericită, deoarece, pentru prima dată, era acasă. 

 

Reclame

Povestea Regelui și a Dragonilor Impertinenți

A fost odată ca niciodată, un vechi regat, aproape de Tărâmul Magiei. Cu siguranță socoți, dragă Cititorule, că este fascinant să locuiești atât de aproape de creaturi mitice, care există doar în povești (sau cel puțin, așa credem noi), într-o lume de vis, dar imaginează-ți cât de dificil este să fii un om pragmatic și realist într-un astfel de loc!

Bătrânul Rege avusese o zi plină. Abia aștepta să îi povestească Reginei câte pătimise… Se obișnuise să îi ceară sfatul și să se plângă de greutățile lui și era singura persoană în care avea încredere deplină.

– Stai să vezi ce zi am avut! spuse el. Îl știi ce Dragonul Nisipului care sălășluiește într-o peșteră la nord de regatul nostru? De curând, țăranii s-au plâns că toate culturile au de suferit din cauza furtunilor de praf pe care le stârnește! Am trimis un sol să negocieze cu el. Mi-am zis că poate am noroc și îl conving să plece pentru totdeauna în Tărâmul Magiei, cum am auzit că a făcut fratele lui, Dragonul de Foc, din ținutul vecin unde domnește vărul meul! Auzi, ce norocos, vărul meu! Nu a trebuit să miște vreun deget că problema s-a rezolvat. Cică Dragonul de Foc a dorit relocarea, sătul fiind de oamenii din împrejurimi, el fiind…cum era cuvântul? A, da, introvertit!

Regele își roti ochii. Făcea asta des când vorbea despre acțiunile sau justificările celorlalți pe care le considera prostești.

– Și ce răspuns ți-a dat Dragonul Nisipului? întrebă Regina, calmă. Ea nu se consuma din cauza problemelor politice.

– Păi, a fost impertinent, impertinentul! A zis că solicitarea mea nu este în spiritul Toleranței dintre popoarele noastre, că el nu a cauzat daune, și să cercetez înainte de a-i aduce acuzații. Ba mai mult decât atât, a dat vina pe țărani că au defrișat pădurile și că din cauza asta, plus toamna uscată și iarna fără precipitații, furtunile de praf au luat amploare. Dar el e nevinovat!

Și ce ai făcut? Ai cercetat situația?

Regele se prefăcea că nu aude.

– Am trimis iarăși solul să îi transmită că poporul meu este unul respectabil, nu ca al vărului meu, îl știi, celălalt, cel căruia i-a plecat unicul fiu de acasă să vadă lumea, ce să spun! zise el, rotindu-și din nou ochii cu subînțeles. Și mi-a răspuns, impertinentul, că nu e în spiritul Adevărului să nu recunosc faptul că l-am acuzat pe nedrept. Am vrut să trimit din nou solul la el să îi spună verde-n față ce cred eu despre toleranța și adevărul lui, dar trimisul meu nu a mai putut pleca deoarece calul era epuizat și avea nevoie de odihnă.

 Regele se așeză, cu grijă, pe un fotoliu. Dar, în secunda următoare, se ridică.

– Dar de Dragonul de Gheață ți-am zis? zise Regele, însuflețit. E cel care pune întrebări filosofice stupide, de tipul: Cine ești tu? Ce ai schimba la tine? Parcă eu mai știu cine sunt după o zi ca asta?! Astea-s preocupări pentru oameni care nu au ocupație!

Regina ascunse, discret, sub perna de pe canapea, volumul pe care îl citea, plin de povețele și filosofia Dragonului de Gheață. Regele se opri puțin, din povestit, își turnă un pahar mare de apă și îl bău dintr-o înghițitură:

–  În timp ce am trimis un sol la Dragonul Nisipului să-l conving să plece, am trimis un sol și la Dragonul de Gheață să intervină, pentru mine, la fratele său și să medieze toată situația. Dar să vezi ce șopârlă nesuferită! Mi-a trimis vorbă că, în cazul meu, problema reală nu e furtuna de nisip, ci perspectiva mea asupra acestui incident. Aproape că m-a făcut nebun, îți vine a crede? Impertinentul ăsta de Dragon e mai impertinent decât frate-său. Hm, am auzit că nici măcar nu este autorul adevărat al cărților care se vând ca pâinea caldă în regat! Regina ascunse mai bine volumul.

– Și ce vei face cu țăranii și experții noștri privind problemele naturii? întrebă Regina, pentru a evita discuțiile despre dragoni.

– Ah, ei? Uitasem! zise Regele, ridicând ușor tonul și subțiindu-și vocea, ca și când chiar uitase să-i povestească. Țăranii plantează copaci, zise el repede.

 Apoi continuă cu o altă voce, una dură, autoritară și furioasă, lovind și cu pumnul în masă:

– Ba mai mult decât atât, fiii, nepoții și strănepoții lor vor planta copaci!!! Cât despre experții noștri privind problemele naturii, ei bine, i-am trimis cu țăranii să facă practică, să devină și mai experți! Așa o să știe și ei diferența dintre furtunile de praf provocate de factori de mediu, și cele provocate de Dragonul Nisipului… Adică și mai bine decât o fac în prezent, continuă el, cu o voce modulată, malițioasă…

– Ai procedat bine, Regele meu, îi zise Regina. Întotdeauna găsești cele mai bune soluții. Azi am primit vorbă de la Dragonul de Gheață, uite biletul! Scrie că un om adevărat se cunoaște după faptele pline de înțelepciune, și că se înclină în fața ta. A aflat, probabil, ce măsuri ai luat.

– Mda, aveau și dragonii dreptate, pe undeva. Ce să fac dacă sunt iute la mânie? Dar acum, m-am liniștit. Dacă am trecut peste ziua asta cu bine, nu văd ce m-ar mai putea afecta. Chiar, ce ar putea să se mai întâmple rău? întrebă Regele, pe un ton cald, neobișnuit de liniștit, și un zâmbet până la urechi. Orice ar fi, mi-am învățat, azi, lecția.

Regele se așeză, din nou, pe un fotoliu și se pregătea să citească și restul biletului de la Dragonul de Gheață. Soția lui continuă cu grijă:

– Ce s-ar mai putea întâmpla? Știu și eu? Păi, cum ar fi dacă fiul nostru și moștenitorul tău, Prințul, s-ar îndrăgosti de vreo Zână?

– O Zână?!

Privirea lui căzu pe cele câteva rânduri din bilet: Și amintește-ți, bunule Rege, că lucrurile care ni se întâmplă sunt o oportunitate de a dărâma zidurile pe care noi singuri le-am construit între noi și lume și de a îmbrățișa Viața fără temeri, gânduri negre și preconcepții…. adică, de a trăi autentic. Semna, Dragonul de Gheață.

– O Zână?! îngână el.

 

 

Povestea Vraciului rănit

1183_lionSpune-ne o poveste! Te rugăăăăm! se auziră glasurile oamenilor.

– O poveste? făcu Vraciul pe supăratul.

– Te rugăăăm!

– Bine, bine, spuse Vraciul, zâmbind îngăduitor. Ceea ce vă voi povesti nu este pentru inimile plăpânde, îi avertiză el, grav și dramatic.

Cu o mișcare amplă, ca de spectacol, își suflecă mâneca și toți cei prezenți văzură cicatricea profundă, care se întindea, șerpuită, pe antebraț, braț și umăr.

– O să vă spun povestea lui Dajan, prietenul meu cel mai bun, continuă Vraciul, știind că este urmărit cu ochi măriți de uimire și curiozitate.

Toți știau că Dajan era leul îmblănzit de Vrăjitor.

Într-o zi, am fost la oraș și am văzut un vănător care avea, într-o cușcă, doi pui de leu. Puii erau într-o stare jalnică, bătuți, înfometați și bolnavi…. Pentru că nu credea că vor supraviețui, vânătorul mi i-a vândut la preț de nimic. Vai, cât m-am chinuit ca să-i salvez! I-am hrănit, i-am vegheat  neîncetat, și chiar am dormit cu ei. Încetul cu încetul au început să se vindece… Treptat, cicatricile s-au vindecat și a începu să le crească blana. După încă o vreme, au început să se joace, să se alinte și să aibă încredere în mine. Știau că nu le voi face rău vreodată. Le-am dat nume. Pe unul l-am numit…

– Dajan!!! se auzi un cor de voci.

– Dajan, spuse și Vraciul. Iar pe celălalt, l-am numit Cazembe. Timpul a trecut cu iuțeală și puii s-au transformat în lei tineri și puternici. Mă simțeam mândru de mine, și eram convins că bunătatea poate tămădui atât rănile trupești cât și pe cele sufletești… Dar, ar fi trebuit să prevăd ce urma să se întâmple…. Cazembe era agitat de câteva zile. Nu mai mânca, se mișca furios, nu mai răspundea când îl chemam. În ziua aceea, l-am strigat, dar m-a privit ca pe un străin. Am vrut să mă apropii de el, să îl calmez, dar, dintr-un salt s-a năpustit asupra mea și… vedeți și singuri urmele….

– Cred că a durut, șopti unul dintre tineri.

– Șșt! îl întrerupse altul.

– Nu ai idee cât de mult! Dar Dajan era aproape și m-a apărat. I-am văzut pe cei doi frați, Dajan și Cazembe, încăierându-se în praful roșu al deșertului, în suflarea vântului uscat, cu ochii roșii și  trupurile încordate, într-o încleștare pe viață și pe moarte…

– Și ce s-a întâmplat? întrebă cineva.

– Dajan a fost ușor rănit. Cazembe a fugit și el, rănit, și nu l-am mai văzut vreodată. Dajan a avut grijă de mine până am ajuns aproape de satul vostru.

– Te mai gândești la Cazembe?

– Uneori. Dar Cazembe avea drumul lui și a ales să plece.

– Ai mai ajutat oameni și animale sălbatice, deopotrivă, chiar și după ce Cazembe te-a rănit. Nu ți-a fost frică? 

– Firește că mi-a fost frică… Poate că puiul Cazembe era doar o fiară, iar fiarele nu fac întotdeauna diferența între prieteni și dușmani. Asta e natura lor. Sau poate că a fost atât de rănit de brutalitatea oamenilor, încât nu s-a vindecat niciodată, complet. Eu cred mai mult în a doua variantă. Mai bine spus, îmi place să cred asta, pentru că îmi dă speranță. Tocmai de aceea, am continuat să ajut, oameni și fiare, deopotrivă. Nu am vrut să fiu condus de partea mea rănită, precum leul Cazembe. Aș fi devenit, la rândul meu, o fiară. Dar, m-am convins, atunci, că Dajan este mereu aproape de mine. Chiar dacă nu îl văd, simt că este acolo, ascuns în ierburile înalte… Știu că în felul lui mă protejează, și că, deși nu a renunțat complet la natura lui feroce, în el este și o parte blândă, ocrotitoare, pe care îmi place să cred că a învățat-o de la mineAcum Dajan a devenit, cu adevărat, regele animalelor.

Sursa foto: http://www.natureartists.com/artists/artist_artwork.asp?ArtworkID=24371

Povestea Grijilor

oil_painting_of_woman_in_white_with_two_children_6c185db0f143a8814f0cb271162b1e76A fost odată ca niciodată, în vremuri nu tocmai îndepărtate, un mic sătuc, la marginea oceanului. În acel sătuc, la margine, trăia o femeie necăjită, împreună cu cei trei copii ai săi. Traiul unei soții de marinar nu era ușor. Copleșită de grija zilei de mâine, uita să mănânce, adormea cu greu, dar, pentru că era un om care învățase că răbdarea este un aliat de nădejde, încerca să treacă peste necazuri și își dorea să-și vadă copiii crescând frumos.

Dar chiar atunci când își revedea, după multă vreme soțul, și se bucurau împreună de familia lor, undeva, în minte și în suflet, rămânea ceva, ca o prevestire rea, care nu-i dădea pace. Ba chiar, într-un an, după ce casa le fusese părăginită după o furtună grea și un nobil le dăruise o pungă cu bani destui nu doar pentru reparații, ci și pentru a le asigura un trai îndestulător pentru un an de zile, simți că ceva ciudat i se întâmpla. După ce beția de bucurie din prima zi trecu, și viața își reintra pe făgașul normal, femeia băgă de seamă cum, treptat, treptat, voia bună și curajul păleau, iar grijile și somnul greu își făceau din nou loc.

Așa încât, într-o zi de sărbătoare, merse să își facă rugăciunile. Pe drum întâlni un călugăr îmbrăcat în zdrențe, sărăcăcios, despre care ceilalți vecini ziceau că vine de departe, din munți, unde și-ar duce traiul într-o peșteră, de unde coboară rareori. Însă pacea și lumina interioară pe care o emana acest om era vizibilă și fascinantă. Toți trecătorii se opreau în dreptul lui și îi cereau un sfat sau o binecuvântare. Femeia se hotărî să se oprească și ea și să îl asculte.

– Spune-mi, părinte, care este secretul păcii sufletești? Uneori ne lovesc urgiile naturii, alteori vrăjmașii. Cele mai multe zile din viața noastră sunt amare.

– Gândurile noastre sunt ca niște păsări, spuse călugărul, făcând semne în aer cu mâinile. La fel ca păsările, gândurile zboară uneori foarte sus, alteori foarte jos, însă de fiecare dată se întorc la cuibul lor, spuse el, vorbind în continuare și cu mâinile, iar cei de față îl urmăreau ca și când s-ar fi așteptat ca din palmele lui să se iște păsări adevărate, care să-și ia zborul. Gândurile unora sunt ca vulturii care au cuiburi pe cele mai înalte piscuri. Ele nu pot fi răvășite sau răscolite, ușor, de alte vietăți, sau de furiile naturii. Aceia au învățat că, păzindu-și mintea de gânduri mărunte și negre, pot să se bucure de viață și de pacea sufletului. Aceia sunt înțelepții.  

Oamenii plecau încet, încet, vorbind între ei, ușor nelămuriți, dar vizibil preocupați de cuvintele călugărului. Uneori foarte puțini oameni înțeleg chiar și lucrurile simple:

–  Vezi, dacă el stă mai mult în solitudine, la munte, nu îl deranjează multe vietăți și nici nu înfruntă așa furtuni strașnice ca la noi, ce liniștit și împăcat cu sine este? Cine să-l supere acolo? Asta-i soluția!

– Care-i soluția? Să ne facem călugări sau haiduci?

Femeia asculta zâmbind, ușor pierdut, imaginându-și gândurile ei mărunte și negre împletindu-se într-un cuib, pornind apoi, ca niște săgeți, ori de câte ori viața nu era atât de blândă, domoală și pașnică pe cât și-o dorea.

Sursa foto: http://www.dailypainters.com/paintings/127676/OIL-PAINTING-OF-WOMAN-IN-WHITE-WITH-TWO-CHILDREN/Elizabeth-Blaylock

Povestea fricilor

d9af4cc1821472e19193d35e1249789eDemult, demult, în vremuri pierdute în neguri adânci, trăia o femeie de o frumusețe nemaivăzută. Era înțeleapta tribului și oricine avea nevoie de un sfat, pleca mulțumit. Cunoștea semnele cerului și ale naturii, inventase un limbaj secret, cunoscut doar de ea și de cei vrednici, prin care învățăturile erau transmise de la o generație la alta, pentru a nu fi pierdute.

Într-o zi, când ceilalți membrii ai tribului erau plecați la vânătoare, la pescuit sau culegeau fructe, simți ceva ciudat, ca și când nu ar fi singură, ca și când o prezență ar fi fost aproape de ea. Fiori reci îi trecură pe șira spinării și ieși repede din colibă, spunându-și că ar trebui să se ocupe de niște treburi pe afară.

Mai târziu, când ceilalți reveniseră la colibele lor, uită cu totul ciudata senzație.

Peste alte câteva zile, în timp ce era cufundată în niște treburi, sentimentul ciudat și neplăcut reveni. Era din nou singură. Brusc își aminti că are de făcut ceva foarte important în grădinița din fața colibei, și se folosi de acest pretext pentru a ieși, până când, unul câte unul, ceilalți membrii ai tribului se întoarseră. Pesemne că îmi pierd mințile, își spuse ea.

Dar simțea că trebuie să facă față sentimentului neplăcut, cum că ceva nevăzut avea o putere atât de mare asupra ei.

A treia oară când se găsi din nou singură, lucrând în coliba ei, simți din nou acel nod în stomac și știu că nu este singură. Deodată, văzu o umbră ridicându-se ușor deasupra podelei. Stătea chiar între ea și ușă. Știu, atunci, că trebuie să o înfrunte.

–  Cine ești și ce vrei?

– Știi cine sunt! De ce mai pui întrebări?

– Ce cauți aici?

– Păi, știi că vizitez copii mici și femei, mai cu seamă. Adică pe cei mai sensibili la prezența mea, mai fricoși, mai… slabi de înger.

– Ai spus un lucru foarte urât! o atenționă ea.

Pe vremea aceea, acum mii de ani, nu exista cuvântul discriminare, însă femeia își spuse hotărât că va avea grijă să îl inventeze. Și deodată, îi veni în minte un plan:

– Uite, Arătare. Acum am multă treabă și nu pot să îți ofer toată atenția pe care o meriți. Poți veni peste două apusuri? Voi avea grijă să fiu liberă și atunci vei putea să mă sperii cât de mult vrei. E păcat să bați drumul până aici doar să mă vezi cum dau atenție altor treburi, și nu prezenței tale.

– Peste două apusuri, atunci, spuse Arătarea, bucurându-se că a găsit o ființă slabă de înger, atât de respectuoasă și cooperantă.

Dar înțeleapta satului știa, deja, ce are de făcut. Cunoștea niște ierburi magice care puteau înlănțui orice arătare. Construi o cușcă din nuiele, căptușite cu aceste ierburi și își luă amuletele norocoase. Peste două apusuri, Arătarea veni, pregătită să vadă groaza de pe fața femeii. Dar… intră direct în cușcă, rămânând prizonieră.

– Nu așa a fost vorba! strigă Arătarea.

Se izbi de pereții cuștii, amenință, încercând să iasă, dar degeaba. Nu putea rupe magia. Într-un final, femeia îi spuse:

– Nu îmi place să te văd așa, chinuită. Te voi elibera, însă, ține minte: satul acesta este ocrotit de mine! Niciodată nu vei mai reveni, sau vei rămâne în veci prizonier, căci fiecare colibă din acest sat, este protejată.

Și așa, coliba ei redeveni locul unde se simțea cel mai bine și în siguranță. Femeia își promise că nu va permite nimănui să o facă să se teamă în casa și în satul ei, căci știa, acum, că orice Arătare care inspiră frică, are, și ea, fricile ei.

Sursa foto: https://marketplace.secondlife.com/p/Shadow-Avatar-by-DigitalStimulus/206986?id=206986&slug=Shadow-Avatar-by-DigitalStimulus

 

Tânărul și Furtuna

681163A fost odată ca niciodată o veche familie… Cu toate că până nu demult, fuseseră înstăriți, odată cu moartea tatălui, sărăciseră groaznic, căci toți negustorii cu care avusese afaceri capul familiei, veniseră să reclame, de la văduvă și de la copiii ei, banii datorați și dobânzi impresionante pe deasupra, cu toate că nu ar fi îndrăznit să ceară atâta de la el. Acești negustori, să ne înțelegem, nu credeau că fac ceva rău, ci erau convinși că își reclamă drepturile, și că trebuie să facă acest lucru cât mai rapid, până să apară diverși vulturi, adică oameni necinstiți, care să profite de neștiința și vulnerabilitatea copiilor și a soției fostului partener. Cui ar folosi să nu-mi cer acum banii datorați și munciți cinstit? Eu aș rămâne în pagubă iar familia scapătă, oricum, se justificau ei.  

Într-o zi, fiul cel mare al familiei se opri la umbra unui copac să se odihnească, după o zi de umblat pe la vechi prieteni (în căutare de o slujbă) și de negociat cu alți creditori. Își dădu seama că îi era foame și că nimeni nu îl invitase la masă. Altădată nu s-ar fi întâmplat să facă o vizită și să nu fie îndemnat să mănânce ori să bea ceva. Hotărât lucru, își zise el, prietenii mei, cred că doar bogații au burți. E ciudat cum oamenii dăruiesc mai degrabă celor care nu au nevoie. Oare așa eram și noi înainte? Încerca el să-și amintească. Renunță curând să se gândească la Cealaltă Viață, care îi părea, acum, un vis. Închise ochii și își simți sufletul cenușiu, învolburat de un amestec de durere, furie mută, umilință și neputință.

Între timp, o bătrână ghicitoare se furișase pe lângă el.

– Pleacă de aici, îi spuse el. Nu am nevoie să-mi ghicești. Altădată te-aș fi alungat pentru simplu fapt că îmi imaginam că viitorul meu nu are secrete. Acum, ți-aș da un bănuț, căci știu că ai nevoie, dar nu-l am nici pe acela.

Dar bătrâna nu părea pregătită să renunțe.

 Văd mult rău în jurul tău, băiete. Văd…

– Te rog, oprește-te și nu mai spune nimic… Știi, continuă el cu glasul stins, vorbind ca pentru sine, când eram mic, am fost la munte, la o cabană, și m-am rătăcit. Eram singur și am umblat trei zile prin pădure. La un moment dat, s-a stârnit o furtună și m-am ascuns într-o grotă, ca să mă protejez. Vedeam afară, pietrele aruncate de pe munte, vedeam juvoaiele de apă curgând, auzeam vuietul vântului și tunetele bubuitoare, simțeam frigul pătrunzător și foamea cumplită, știam că vârful muntelui este biciuit de fulgere! Dar mai știam și că trebuia să am răbdare…

Tânărul se opri din vorbit pentru câteva secunde, privindu-și sacoul uzat (tocmai constatase și că pierduse un nasture). Apoi continuă, liniștit, cu un glas hotărât și matur, care îl miră până și pe el:

– Nu mi-a fost frică… Nu mi-a fost frică, pentru că mai fusesem pe munte și altădată și văzusem și zile senine, apusuri minunate, iarba mlădioasă, fructe dulci și aromate, vara, copacii schimbându-și haina în cele mai frumoase nuanțe, toamna. Chiar dacă tot ceea ce vedeam și trăiam atunci, în timpul furtunii, era cumplit și respingător, știam și că se va sfârși, și că muntele își va arăta, din nou, frumusețea.

– Atunci, știi mai multe decât mine despre soarta ta, îi spuse bătrâna ghicitoare și se îndepărtă, încet, târâindu-și picioarele grele, căutând din priviri alți posibili oameni curioși să-și afle viitorul.

Sursa foto: http://www.goodreads.com/review/show/398330049

Povestea celor doi Pețitori

FotoSketcher imageA fost odată ca niciodată un mic regat. Pe vremea aceea, când, în lumea nobililor, o fată ajungea la o vârstă adecvată pentru căsătorie, tatăl ei dădea vestea de la un hotar la altul și toată familia se pregătea pentru a primi ofertele cele mai potrivite. Poate nu pare foarte romantic, dar așa se proceda pe atunci.

Din două colțuri diferite de țară, doi tineri se porniră la drum pentru a-și cunoaște viitoarea pereche și a o cere în căsătorie. Evident, nu fusese neapărat dorința lor, căci fuseseră împinși de la spate de părinți, și acest lucru nu este neapărat de neînțeles, căci nu aveau decât un medalion cu un portret al viitoarei mirese și câteva descrieri mai mult sau mai puțin vagi asupra caracterului și abilităților acesteia. Deci știe să cânte la pian și citește în limba franceză? Așa, și? Toate femeile pe care le cunosc pot să facă aceste lucruri, gândeau ei. Iar portretul poate fi înfrumusețat de un pictor lingușitor, pentru a o complimenta.

Întâmplător, cei doi tineri se întâlniră la același han și, recunoscându-se reciproc ca având același rang nobiliar, au intrat repede în vorbă și au ajuns să discute și despre motivul călătoriei fiecăruia.

– La fel ca și tine, sunt în drum să cunosc o tânără pentru căsătorie. Părinții mei mi-au spus că ar fi o bună partidă pentru mine, spuse primul.

– Și ce știi despre ea? O cunoști?

– Nu, dar o mătușă de-a mea a întâlnit-o. Mi-a zis că este bine educată, intensă și pasionată. Cea pe care o vei curta tu, cum e?

– Impulsivă și cu puțină considerație față de ceilalți. Așa mi-a zis bunica mea, o femeie în care am încredere deplină, căci nu greșește niciodată în aprecierea caracterelor.

– Da… Mătușa mea a spus că cea pe care o voi curta eu, se exprimă ușor și cu naturalețe în public, ceea ce zic, eu, e încă o calitate, căci îmi plac femeile care au idei proprii și nu se sfiesc de asta.

Of, a mea este vorbăreață. Stai! Nu vorbăreață, ci mai degrabă cicălitoare și încăpățânată. Are idei fixe și nici măcar nu-și dă seama că sunt proaste. Așa a zis bunica.

– Hmmm… Fata pe care o voi cunoaște este atentă la toate detaliile și știe ce vrea, astfel încât sunt convins că va fi o gazdă agreabilă și că, dacă mă va accepta, vom avea cele mai reușite baluri din ținut.

– Of, eu mai bine tac… E fixistă și mofturoasă, vrea ca toți să-i facă pe plac în orice situație. Cred că e spaima slugilor.

A mea nu e o frumusețe, dar are farmec și oamenii nu-și dau seama că nu are un chip perfect, căci se simt bine în prezența ei. Este o bună prietenă și un companion loial.

– Nici femeia pe care o voi întâlni nu e o frumusețe, dar atitudinea prea directă și energică, o urâțește și mai mult. Cel mai neplăcut lucru, este când o femeie se comportă, în viață, ca un bărbat.

Cei doi tineri se opriră din vorbit pentru câteva momente.

– Mă bucur pentru tine și te consider norocos că vei întâlni o femeie intensă, hotărâtă, care știe să-și prezinte ideile și este un partener plăcut de discuții. Chiar dacă nu e o frumusețe, calitățile care o fac o bună prietenă o vor face și o bună soție. Cred că vei fi un bărbat fericit alături de ea, căci pare o femeie de nădejde.

– Mulțumesc, prietene. Și pentru că te-am îndrăgit, deja, țin să-ți spun că te compătimesc pentru alegerea ta. Nimic nu e mai rău decât o femeie cicălitoare, încăpățânată, fixistă și răsfățată. Dacă ar fi măcar frumoasă… Unei femei frumoase i se iartă multe. Și chiar dacă ar fi mai bătăioasă și lipsită de tact, asta ar contribui la farmecul ei. În aceste condiții, însă, vei îmbătrâni înainte de vreme și te așteaptă o existență chinuită. Chiar îmi pare rău pentru tine…

Și tăcură din nou cei doi tineri, unul, visător, pe jumătate îndrăgostit de o femeie necunoscută, iar celălalt, plin de dezgust și de spaimă… Ceea ce nu știau, însă, cei doi, era că purtau asupra lor același portret. Cum era, în realitate, tânăra viitoare mireasă? Cine știe? Să fi avut dreptate mătușa? Bunica? 

Sursa foto: www.whaleoil.co.nz/2014/09/face-day-360/

Povestea unei Flori… fermecate

athmospherelovepaintingromanticartcolor-5966951360d5c8df65e780f597d99448_h_zps9c294904A fost odată ca niciodată, departe, departe, un colț de lume de o frumusețe nemaivăzută… Era ca și când iubirea, pacea și armonia s-ar fi născut acolo și apoi, câte o mică frântură, ar fi zburat pe aripi de vânt în lumea întreagă, doar pentru a aduce speranța și a anunța că un astfel de loc chiar există în realitate. Ți s-a întâmplat, dragă Cititorule, să trăiești un moment în viață când ai știut că ești cu adevărat, dar cu adevărat, fericit? Probabil că ai fost și tu prin apropierea acestui loc minunat, doar că nu ai știut…

În acel loc trăiau doi îndrăgostiți frumoși, și nimic, dar nimic, părea că nu le putea întuneca viața. Lângă căsuța lor era o grădiniță plină de flori, iar în mijlocul grădinii era o floare de o frumusețe rară. Unii oameni credeau că acea floare era fermecată și că toată vraja locului i se datora. În fiecare dimineață, cei doi aduceau apă, pentru flori și pentru gătit, de la o fântână din apropiere.

Într-o zi, nu se știe cum, un strop din veninul unui șarpe ajunse în apa fântânii. Doar un strop, atât. Poate cineva rău intenționat se făcea vinovat sau, cine știe? fusese o întâmplare nefericită. Dar unii oameni sunt mult prea sensibili, și atunci, chiar și un strop de venin, într-un râu, le poate face rău. La început, totul părea neschimbat, ca înainte… Dar, încetul cu încetul, tânărul își simți mintea și sufletul întunecându-se, ca și când o negură s-ar fi abătut asupra lui. Nu își dădea seama că suferă, ci el credea că, de fapt, se trezea la realitate dintr-un vis lung și neobișnuit de frumos, dar totuși un vis… Simțea că trebuie să se scuture de vraja visului și să trăiască aievea. Astfel încât, într-o zi, se hotărî să plece departe, în lume, părăsindu-și iubita. Toate rugămințile nu l-ar fi putut opri din drum. Orbit de veninul șarpelui, care devenea, de acum, al lui, trecu prin grădinița cu flori, strivind în trecerea sa, zorită, floarea despre care toți spuneau că este fermecată.

Din pragul căsuței, iubita lui îl privea dispărând, întrebându-se care dintre ei doi trăia o iluzie… Este ușor să te îndoiești de tine atunci când cel mai important om din viața ta alege un drum nou și neașteptat, dând la o parte tot ceea ce ai crezut că e real. Într-un final, dezmeticindu-se, mergând în urma pașilor lui, tânăra văzu floarea ruptă și atunci culese câteva semințe, pe care le plantă cu grijă. Nu suporta să mai vadă nimicire în jurul ei, mai ales acum, când suferea atât de mult…

Zile întregi îl așteptă, cu speranță, să se întoarcă. Trecură săptămâni, trecură luni, dar degeaba: iubitul ei rămânea pierdut. Dar semințele încolțiseră, și mici plăntuțe, firave văzură lumina soarelui. Doar ele îi înseninau zilele și îi aduceau speranță. Dar nu speranță, din aceea, deșartă, în care fericirea depinde de un lucru care trebuie să se întâmple, ci speranță în sufletul care reînvață să trăiască, după ce a petrecut o perioadă de timp, în întuneric, la fel ca și micuțele semințe.

Când florile s-au făcut mari și viguroase, tânăra femeie a văzut că aduceau, din nou, iubire, pace și armonie… pentru că din asta se născuseră. Și nici un fel de venin nu le putea schimba, lor, firea…

Sursa foto: https://www.stormfront.org/forum/t884881-61/

Povestea Menestrelului și a Voinicului Kamil

250px-The_Return_of_the_King_(1980_film)_-_Minstrel_of_Gondor (1)A fost odată ca niciodată, un Menestrel. Așa cum știi, deja, dragă Cititorule, oamenii au iubit dintotdeauna muzica și poezia. Menestrelul nostru era un hoinar cu inima plină de poezie. Mergea din sat în sat, prin târguri și pe la curți domnești, cântând prin hanuri și oriunde era primit. Cântecele lui înduioșau sau înveseleau inimile oamenilor, le aminteau de isprăvi petrecute demult, de tinerețe, de iubiri pierdute sau regăsite. Peste tot era lăudat, bine primit și se simțea peste măsură de bucuros când vedea că până și călătorii cei mai osteniți preferau să îl asculte, în loc să caute odihna, că până și oamenii cu inimi tari, lăcrimau, sau că până și cei mai amărâți semeni, cu ale lor necazuri, se bucurau pentru câteva momente.

Într-o seară friguroasă de toamnă, Menestrelul cântase până aproape de dimineață, într-un han. Toți mesenii glumeau și râdeau cu voie bună. Doar într-un colț întunecat, aproape de ușă, era un om care toată noaptea stătuse liniștit, neparticipând la bucuria celorlalți, îmbrăcat ponosit, cu gluga trasă peste cap.

– Zi, Menestrelule, știi Cântecul Voinicului Kamil?

– Nu, pe acesta nu-l știu, recunoscu el.

– Lasă, atunci, spuse omul, ridicându-se de la masă și lăsând câțiva gologani hangiului.

Figura Menestrelului se înnegri pe dată. Ce cântec era acesta, și cum de nu îl auzise? Menestrelul nostru era o ființă ciudată: toate laudele de pe lume nu faceau, pentru el, cât o singură privire dezaprobatoare… toată încrederea i se spulbera pe loc… Dacă fie și un singur om lauda mai mult glasul altui Menestrel toată bucuria i se ofilea în inimă… 

Un an de zile întrebă Menestrelul nostru, în stânga și în dreapta, de Cântecul Voinicului Kamil, fără rezultat, căci nimeni nu-l auzise. Îl bântuia atât de mult, încât ajunsese să-l viseze și noaptea pe acest voinic. Cine era și ce făcuse el? În mintea lui, voinicul Kamil ajunsese mai mare decât Alexandru cel Mare. La orice petrecere la care Menestrelul nostru cânta, simțea o strângere de inimă când vreun mesean îi spunea că dorește un anume cântec. Îi era un pic frică: dacă cineva îi va cere, din nou, să povestească, în versuri, faptele lui Kamil și el va trebui să recunoască, din nou, că nu le știe? Da, Menestrelul era o ființă ciudată.

După un an, Menestrelul nostru ajunse din nou la hanul unde își pierduse liniștea. Crezând că voinicul Kamil este un erou de prin părțile locului, îl întrebă pe hangiu despre acesta.

Nu există niciun erou cu acest nume, dar avem un Kamil în acest sat.  Este un om sărman, care mai vine pe la han, își bea și mințile. Uneori, cu mintea încețoșată, ține câte o bucată de scândură, pe post de spadă, și se bate cu vântul, crezându-se un mare luptător, până ajunge la baraca lui și se prăvălește… asta, dacă mai ajunge la baracă și nu se prăvălește în altă parte…. E un om cuminte, în rest, și nu a făcut rău nici unei muște… Ne-am obișnuit cu el și nu îl băgăm în seamă…

Sursa foto: tolkiengateway.net

Povestea Zmeielor

zmeie-highA fost odată ca niciodată, demult, demult, o lume de vis… Oamenii de atunci erau atât de obișnuiți cu acea lume încât nici măcar nu își dădeau seama că sunt martorii unor întâmplări de mare însemnătate. Dar cine ar putea spune că lucrurile nu se petrec la fel și în zilele noastre?

Mii de zmeie pluteau, unele foarte jos, încât până și copiii care abia începeau să meargă le puteau prinde, altele zburau la nivelul unui adult de statură obișnuită, altele zburau mai sus, încât trebuia făcut un efort pentru a le ajunge, altele mai sus… și mai sus… și mai sus, încât trebuiau urcați munți pentru ca sfoara mult dorită, la capătul căreia se afla fâșia colorată, să fie la îndemână… Și în momentul în care cineva prindea frânghia, o dorință se împlinea pe loc!

Oamenii își petreceau, în general, timpul, urmărind aceste triunghiuri colorate. Uneori era o experiență plăcută să le alergi, sub razele soarelui, alteori, era obositor, sau chiar frustrant. Cu cât dorința era mai dificil de împlinit, cu atât omul trebuia să fie mai atent, concentrat, stăruitor, căci zmeiele cele mai frumoase zburau cel mai sus și își schimbau, oricând, direcția în care pluteau.

Unii își trăiau viața făcând fapte bune, ascultători și cuminți, așteptând, cu un sentiment ciudat de îndreptățire… Ei auziseră din bătrâni că minunatele zmeie vin, uneori, singure, către persoana potrivită, ca răsplată pentru o viață plină de virtuți. Și veneau către ei zmeie, prea docile pentru a stârni interesul altor oameni, prea puțin colorate, prea modeste. Dar cine poate spune că doar ceea ce este strălucitor și viu colorat este și foarte bun, important? Sau poate că acei oameni nici măcar nu știau exact ce caută și luau doar ceea ce venea către ei, lin, fără pretenții… Cine știe?

Alții urmăreau un anume zmeu toată viața lor, ignorând minunățiile care le ieșeau în cale. Uneori reușeau să-l oprească din zbor, cu un sentiment copleșitor de fericire, gândind că sunt speciali și împliniți printre oameni. Dar cine poate spune că doar ceea ce e rar este foarte bun și conține esența fericirii?

Alteori, capricios și mătăsos, zmeul se smulgea din mâna exasperată și se înălța mai sus, mult prea sus… pentru a coborî, apoi, cuminte, în palma unui om oarecare, primul ieșit în cale… De ce? Cine știe? Poate că avea o voință proprie, dincolo de logică… 

Unii oameni urmăreau zeci sau, poate, sute de zmeie, alcătuind buchete de forme, dimensiuni și nuanțe, gândind că o viață inundată de culoare aduce mai multă împlinire decât un zmeu solitar, oricât de minunat ar fi el. Dar acesta nu ar putea fi, la fel, un semn că nici acești oameni nu știau, exact, ce vor?

Vă puteți imagina această lume minunată? Privită de sus, lumea era magică, acoperită de un curcubeu în continuă mișcare, de sunete mătăsoase care se auzeau la fiecare boare de vânt și, plină de oameni, culmea, cei mai mulți adulți, care trăiau pentru a urmări, fiecare după credințele lui, o frântură de fericire…

Sursa foto: cunosc.ro