Arhivele lunare: august 2019

Povestea Portii dorintelor

gate_of_secrets_by_prasa_d299efk-fullviewA fost odată ca niciodată, demult, demult, pe vremea în care realitatea și magia se împleteau, o mică cetate protejată de trei porți. În vreme ce două dintre ele erau folosite de locuitori pentru a intra și a ieși din cetate, ultima poartă rămânea veșnic ferecată. Romanticii spuneau că aceasta este Poarta dorințelor și că, dacă cineva reușea să treacă de ea, își putea îndeplini visurile. Pragmaticii susțineau, în schimb, că, dincolo de această Poartă se găsea o prăpastie imensă și că aceasta era blocată tocmai pentru siguranța locuitorilor. Exploratorii căutau, în numele cunoașterii, o soluție pentru a rezolva acest mister și a deschide Poarta. Din când în când se iscau discuții aprinse între aceste grupuri de persoane, fiecare fiind încredințat că are dreptate, însă fără a putea dovedi acest lucru. 

Într-o bună zi, în cetate veni de departe, departe, un tânăr aflat în căutarea propriului vis. Aflase de legendara Poartă a dorințelor și dorea să îi afle secretele, căci nu își putea imagina o viață în care să renunțe la țelul său, indiferent cât de puțin probabil era să îl atingă. Degeaba încercară cei mai înțelepți să îl convingă că ar trebui să coboare cu picioarele pe pământ și să nu-și mai irosească timpul cu iluzii, căci el rămânea hotărât să încerce. 

Ajuns în fața Porții, rămase înmărmurit de frumusețea și impozanța ei. Era făurită dintr-un metal care nu se mai găsea nicăieri pe pământ, rezistent la foc, apă și lovituri, îmbodobită cu înscrisuri și zeci de pietre prețioase, fierbinți ca lava, ce străluceau chiar și noaptea. Dacă cineva reușea, printr-o minune, să desfacă un zăvor, imediat apăreau încă zece, astfel încât, mulți se lăsaseră păgubași. Poate că, într-adevăr, dincolo de această poartă era ceva atât de groaznic, încât zeii au construit-o, pentru a-i proteja pe oameni, căci, ce altceva am fi putut crede? 

Și cercetă, noul venit, Poarta, zile în șir, încercând să descifreze tainele înscrisurilor, a pietrelor prețioase și a zăvoarelor, fără a găsi răspunsul. Apoi, pierindu-i răbdarea începu să lovească ușa metalică cu o spadă din cel mai bun fier, până când aceasta se despicase, iar mâinile i se umplură de răni. Furia i se transformă în durere și începu să plângă, incapabil să renunțe la țelul său, până când adormi. Deodată, simți o atingere răcoroasă pe frunte, ca de mătase și auzi o voce blândă:

Pășește în vis! Pășește în vis!

Se trezi, deodată, speriat, și sări în picioare, scuturându-se de praf. Ce mai era și asta? O nouă capcană a Porții?

Zorii se revărsau blând peste cetate și începea o nouă zi. Târgoveții, ca niște furnicuțe, se pregăteau de o nouă zi de muncă, trecând pe lângă el cu priviri compătimitoare, dar lui nu-i păsa, ci stătea, așa, cu ochii închiși, zâmbind visului său frumos. Apoi întinse mâinile hotărât și își petrecu palmele peste metalul rece, cu blândețe. Și atunci se petrecu ceva neașteptat: zăvoarele se desfăcură, iar Poarta dorințelor se prăbuși cu zgomot, peste o prăpastie imensă, transformându-se într-o punte minunată. Toți locuitorii, romanticii, pragmaticii și exploratorii, veniră în grabă, să vadă minunea. 

Haideți, îndrăzniți! le strigă băiețandrul, râzând și bătând vesel din palme. 

Și toți îl priveau ca pe o a doua minune pe ziua respectivă, căci un om împlinit, este un om generos, care a aflat că, fără stavilă, nu ar exista nici puntea. 

Sursa foto:

https://www.deviantart.com/prasa/art/Gate-of-Secrets-136487504

 

Povestea Lăcomiei

A fost odată ca nciodată, demult, demult, pe vremea când minunile încă se petreceau pe pământ, o insulă mirifică, populată de cele mai interesante și mai diverse creaturi. Era locul preferat al Dragonului de Pământ. Acesta era Tatăl dragonilor, cel mai bătrân și mai puternic dintre toți… Generos cum era, crease în acest loc un mic paradis, plin de plante folositoare, pomi fructiferi, izvoare cu apă limpede, mușchi, munți, cascade, plaje cu nisip alb, din cel mai fin și multe alte minunății.

Cum pe insula numara din ce mai multe viețuitoare, locul devenise destul de aglomerat iar unele începuseră să se teamă că, în curând, nu vor mai fi destule resurse. Astfel încât, într-o zi, o parte dintre creaturi își desemnară câte un reprezentant pentru a merge la Dragon și a cere asigurări că vor avea condiții bune de trai. 

Prima care dorea să ia cuvântul era Lăcusta. Aceasta era cea mai mare dintre lăcuste, cu antene enorme, campioană la sărituri mai mult sau mai puțin demonstrative. Stătea mândră, anume cocoțată pe un trunchi de copac putred, încercând să domine prin poziția sa, întâlnirea. Bine, se chinuise puțin să își găsească un loc pe acel trunchi, deoarece trunchiul, așa putred cum era, nu o acceptase din prima, nici din a doua sau a treia încercare, dar se resemnase, într-un final… Deci, cocoțată pe trunchiul putred, își începu discursul mai sforăitor decât al unui politician și mai penibil decât al unui bârfitor de profesie, privind, din când în când, la audiență. 

 Toate celelalte se uitau la biata Lăcustă, încercând să-i înțeleagă rolul, și mai ales îndrăzneala de a se prezenta în fața Dragonului, căci se știa că ea și suratele sale aduceau doar pagube pe insulă. Dar nu părea afectată de opinia celorlalți…

Vedeți, Lăcusta își hrănea stima de sine cu relațiile ei, căci erau zeci de mii de surate care își repetau, de mii de ori pe zi, că sunt cele mai importante, frumoase și mai merituoase creaturi, părere unanimă, în grupul lor, dar, chiar și așa, nu puteau ignora disprețul și atitudinea condenscendentă a celorlalte viețuitoare. Și atunci, Lăcusta își umplea golul interior prin lăcomie, adică prin distrugeri nemăsurate, dar care nu îi puteau ostoi foamea irațională.

Pe măsură ce vorbea, simțea din nou o foame îngrozitoare… Doar că acum îi era foame de putere. Dacă la început, măcar mimase bunul simț, de acum începuse să piardă controlul. Se prezentase, în mândria ei, ca o lăcustă de rang înalt, dar, de fapt, nu mai știa nici cum o cheamă și dacă s-a născut, într-adevăr, într-o familie nobilă, sau dacă numele pe care își baza autoritatea efemeră era, doar, împrumutat…

Și continuă să pledeze Lăcusta, acoperind cu glasul ei urât și strident întreaga adunare, rostind, ca pe o poezie, argumentele adunate de la celelalte lăcuste și găsind nod în papură tuturor celorlalte viețuitoare, la modul cel mai agresiv, fără a specifica, totuși, care este importanța ei în acest habitat. Concluzia era că, toți ceilalți trebuiau să dispară sau să nu se mai hrănească, deoarece familia lăcustelor era cea mai mare și era normal ca insula să le revină lor. La finalul argumentației, se uită la celelalte animale, așteptând aplauze, doar pentru a o vedea pe Vulpe, rotindu-și ochii.

Vulpea era expertă în manipulare căci așa reușea să supraviețuiască, avându-se în vedere că nu era nici ea, cine știe ce. Doar că vulpea era vicleană și ataca mai subtil, preferând să le inducă, altor creaturi, ideea că nu sunt suficient de bune, de abile sau utile. Doar că manipularea nu e știință exactă și nu funcționează dacă celălalt se prețuiește cu adevărat. Oricum, dacă ar fi fost după ea, criteriile de selecție pentru a rămâne pe insulă, erau frumusețea, grosimea cozii și ochii alungiți. Dar Vulpea o tolera pe Lăcustă, într-un mod disprețuitor, totuși, doar pentru că avea aceeași atitudine de prădător, cu toate că i-ar fi sugerat să învețe și când să se oprească. 

Ce hotărăști, atunci, mărite Dragon? Dacă nu se îndelinesc cerințele noastre, ne pregătim de război... spuse Lăcusta. 

Insula începu să vuiască de vocile celorlalte animale, revoltate de o asemenea îndrăzneală. Adică… cele mai dăunătoare creaturi emiteau pretenții și cereau celorlalte viețuitoare să se sacrifice. Până și trunchiul putred de copac parcă începuse să se jeneze că o lăsase să-și țină discursul pe spinarea lui. 

Deodată, coada solzoasă a Dragonului se trânti violent de pământ. Suflul loviturii fu atât de puternic încât trunchiul putred de copac și Lăcusta făcură un salt caraghios.

Era semnul clar că lăcustele erau izgonite definitiv de pe insulă, urmând să se împrăștie peste tot în lume. Astfel, deși urmau să mai facă unele daune pe unde treceau, lăcomia lor fără limite nu avea să mai distrugă niciun loc.

Se spune că lăcustele cutreieră și acum pământul, în căutarea paradisului lor pierdut, dar, așa cum se știe, rareori paradisul poate fi regăsit…

 

 

Povestea Comorii Regale

treasure chest

A fost odată ca niciodată, demult, demult, pe vremea când se nășteau legendele, un mic regat. Prințesa rămăsese, de curând orfană de părinți, astfel încât, până la întoarcerea prințului din expedițiile care urmau să-i aducă gloria, avea o existență destul de singuratică. 

Singura persoană care o mai consola era bătrâna ei doică. Zilele treceau, una câte una, iar Prințesa se dedicase îndatoririlor sale, care constau, de regulă, în realizarea aranjamentelor pentru bunul mers al castelului, înfrumusețarea și decorarea spațiilor, audiențe cu mai-marii castelului și cu supușii care se considerau lezați sau nedreptățiți. Prințesa își dădea silința să își facă datoria cât se poate de bine. Uneori îi scria prințului, informându-l cu privire la evoluția lucrurilor, fără a primi vreun răspuns din partea lui.

Ce credeau supușii despre aceste îndatoriri? Depinde… cei mai mulți ar fi ridicat, mirați, din umeri și ar fi spus: Ce face Prințesa? Nimic… Treabă de femeie și, a! așteaptă venirea prințului, din expediție, să facă nunta… Poate doi sau trei dintre ei ar fi recunoscut că este o muncă destul de grea. 

Prințesa știa părerea celorlalți și se simțea rănită, dar până și ea recunoștea că, în majoritatea timpului, se simțea epuizată, mică, mică și intimidată de această lume, încât îi venea să se ascundă undeva, cu toate că fuseseră și câteva zile în care se simțise capabilă chiar și să conducă lumea… pentru câteva secunde.

  Într-o zi, Doica îi mărturisi un secret:

Ești destul de mare să știi acum că în curtea castelului este o comoară îngropată de părinții tăi. Dar nu poți ajunge la ea, oricum, ci trebuie să o meriți!

Unde este? Cum o voi găsi?  spuse Prințesa, sărind în picioare.

Începe să cauți și când vei ajunge aproape, vei ști, îi spuse doica, apropiindu-se de urechea ei.

Prințesa nu așteptă mai mult, ci porni imediat în această aventură. Începu să sape în jurul castelului în fiecare noapte, căci misterioasa comoară nu avea să se arăte decât în întuneric, din câte îi povestise Doica. Supușii grădinari se arătau foarte contrariați că apăreau mereu gropi și dădeau vina pe cârtițe, ocărând toată ziua bietele făpturi, căci nu ar fi ghicit niciodată că Prințesa își petrece nopțile vandalizând straturile de flori.

Trecură săptămâni, trecură luni, iar Prințesa nu reușea să găsească nimic. Ceva ciudat se întâmpla, totuși, căci, de fiecare dată când se apropia de stejarul secular din mijlocul grădinii se simțea, brusc, bolnavă de frică. Senzația dispărea când își alegea alt loc unde să caute comoara. Îi trecuse prin minte că acesta este semnul că se află în locul potrivit, căci stejarul a fost, dintotdeauna, simbolul maiestății și se mai gândi și că spaima pe care simțea era o capcană care să o descurajeze să ajungă comoară, dar alunga rapid gândul… Ce om normal nu vrea să evite suferința? Dar totul până într-o zi când iși dădu seama că, dacă nu va încerca, își va risipi viața în căutări deșarte.

Astfel încât, adunându-și tot curajul, Prințesa se cufundă în noapte, imediat după venirea întunericului, mai hotărâtă ca niciodată să reușească. Se apropie de stejarul falnic și începu să dea, febril, pământul la o parte, uimită de încrederea pe care o avea că se află la locul potrivit. Așa încât, în ciuda suferințelor, dădu, într-un final peste cufărul mult dorit. Își plânse acolo dorul de părinți, îmbrățișând lemnul umed, simțindu-i esența tare, curată și purificatoare, și apoi, când se mai liniști, îl deschise.

A doua zi, cuferele regatului nu se umpluseră de aur și bijuterii, ci erau la fel de pline, sau de goale, cum vreți să-i spuneți… Grădinarul găsise altă groapă și ocăra de zor. Părea că totul este la fel în curtea castelului și că nu se întâmplase nimic. Dar curtenii simțeau că ceva era schimbat în înfățișarea Prințesei. Era ca și cum, peste straiele obișnuite, purta o manta fermecată, care emana forță, pace și compasiune, dar care punea, în același timp, ca o taină, o distanță necesară, între lumea ei plină de armonii duioase și lumea din jur. De fapt, din acea zi, fără să realizeze, nimeni nu s-a mai gandit la ea ca la o prințesă,  ci ca la o Regină… 

Sursa foto

https://pngio.com/PNG/11310-free-treasure-chest-png.html